In memoriam...

Acum cativa ani am descoperit poezia aceasta prin intermediul unei melodii de la Emeric Imre (muzica folk, cantece de munte etc), versurile sunt absolut superbe.

Adrian Paunescu - Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tâmple soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.

M-as jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Îmi covârsesc gradina si mi-e teama.

Si, uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri cauta o cale.

Prin gari descreierate - accidente,
Marfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii.

Jur-împrejur, privelisti aberante,
Copii fragili ducând parintii-n spate,
Batrâni cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate.

Mi-e dor de tine si îti caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina.

Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci, sa scapi de toate.

Dar tu-ntelegi, de fapt, ca nu se cade
Sa-ti pui în cumpana întreaga viata,
Ca nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheata.

Neputincioasa, trista si frigida,
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci îmbatat de vina.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o.

Lasând ambitiile de o parte,
Ne aruncam în marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfânta casa.

Pe urma, vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta întruna
Si eu înalt nefericita ruga,
Purtând pe tâmple soarele si luna.

Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra, pentru vesnicie. 

Muzicalitatea gandurilor

Gandurile au culoare. Stiu asta din amestecul lor de pe paleta noptii si din dizolvarea lor in vise. Din ce in ce mai fluide, mai grele pe masura ce le amestecam intr-un joc al reveriei. Gandurile au glas si emotie. Si cantec. Si zambet. Si profunzime. Si vid totodata.

Iarna asta prin februarie tin minte ca am tras o noapte de clubareala. Imi lipsea senzatia. Imi lipseau pletele in vant si zbenguiala. Si tiuitul ala, cantec al lebedei pentru melcul meu membranos. Si linistea tiuitului. Si ameteala tiuitului. Si emotia surda a tiuitului. Si plamanilor mei le era dor sa se lafaie in fumul mortuar al atora. Sa ma sufoce si sa ma imputa. Gandurile mele trebuiau sa se elibereze si ele si sa fie asurzite de muzica. Nevoia de descatusare. Dans. Muzica buna, socializare, amuzament. Si nu foarte mult alcool, putinul strop cat sa am simturile treze si mintea suficient de goala si suficient de plina. Si sa-mi bag picioarele pentru o seara in griji si alte otravuri cotidiene ale esentialului. N-am sa uit senzatia din acea seara cand...in cele 3-4 ore de dans intr-un beci al societatii oamenilor cu minti goale de ganduri inecate in pahare, a nins cat sa-mi ajunga zapada pana la genunchi si continua sa ninga viscolit.

Pe la 4 jumate-5 dimineata ne-am pus in miscare catre ale noastre case. Duhneam a tutungerie. Ningea viscolit si strada era pustie. Se auzeau doar glasurile noastre. In rest liniste, tiuitul din urechi si vantul...Si mult alb, zapada neatinsa, pura, alba, pana la genunchi. La un moment dat ne-am despartit si am ramas sa parcurg cam o statie jumate de masina singurica spre casa. Era 5 dimineata si nici tipenie de om. Ma simteam obosita dar in acelasi timp energica. Ma bucuram de fiecare pas prin zapada alba pura, neatinsa, in dune. Ma cufundam in ea si paseam atenta prin viscol. Crivatul ma impingea de la spate si hainele imi erau albe de stelute. Fulgi de nea ametiti. Simteam cum ma umplu de bucurie asemeni unui copil si ma detasez de orice gand. Lumini ale orasului reflecatate in zapada. Liniste si vant. La un moment dat am grabit pasul, aproape ca alergam prin nameti auzind niste indivizi certandu-se in spate. Strada pustie. Cate un taxi cald in fuga. Am stat sa astept un ratb in statie. Un nebun (de alb...sau de Saniuta) se invartea prin statia de masina dubios. Inghetata, speriata si fara rabdare am luat-o agale, pe jos, pe langa Dambovita degerata...in pas alergator. In minte imi veneau in continuu versurile melodice "You missed the winter and it followed you back home when sun kissed the crimsom footsteps on the melting snow..." (si nu, nu auzisem melodia in club...duh). Erau unicele mele ganduri. Pale, calme, inghetate, profunde si vide. Dar paradoxal calde. Un catel cu blana turturi-turturi mi-a tinut de urat si m-a tinut in loc naiba stie cat timp (caci pierdusem orice notiune a timpului), incercand sa-l iau cu mine la caldurica pe casa scarii, facandu-mi-se mila de el. Esec total...idiotul se tavalea prin omat de nebun si ma privea ciudat.

Acelasi sentiment l-am mai avut tot intr-o seara din iarna trecuta cand m-am trantit intr-un adevarat pat de zapada cu o prietena si auzeam un nene de undeva departe cantand la nai...  Superb...

.........................................................................................................

Eu si tu...Ciudat dar placut e ca de multe ori ne trezim amandoi ca fredonam aceeasi melodie, sau, cel putin ca din senin, avem aceeasi melodie, acelasi gand melodic in minte...

Incearca cat mai des sa asculti linistea si cantecul gandurilor...si lasa linistea sa le patrunda, in soapta...