Langa anumiti oameni vei fi intotdeauna copil!

Mi-aduc si acum aminte un cantecel invatat la gradinita, foarte trist "Copilaria...n-o poti uita...nu te mai intalnesti cu ea...." (l-am cautat si pe net recent si..in zadar:( ). Imi venea sa plang inca de pe atunci pentru ca era intr-o gama minora, lalaita, cu vorbe care ating coarda a' mai sensibila, daca nu ma insel cred ca am avut si colegi care au cam bocit la cantecelul asta (colegi de gradinita, la vremea aceea-pentru a evita confuziile de orice fel). Ei bine, sentimentul va dati seama ca de la 5 anisori si pana acum s-a "superamplificat" si nu cred ca sunt singura nebuna care, dupa implinirea unei anumite varste, dupa ziua de nastere, dupa ce invitatii au plecat si au lasat "urmele petrecerii" in spatele lor, cuprinsa de singuratate si mahmureala ma apuca nostalgia si filosofeala pe tema trecerii timpului. Si cand te gandesti ce apogeu existential al autocunoasterii imi imaginam eu la 5 anisori ca ar fi la 20 de ani...si cand te gandesti cum ne dadeam smecheri cu replici de genul "cand eram eu maaaaaaare" (nu, dragii mei adulti, copiii nu confunda adjectivele "mare"/"mic", ci pur si simplu se viseaza oameni mari).

Pe toti ne apuca nostalgia copilariei, pentru ca da, este mai mult ca sigur cea mai frumoasa perioada din viata unui om, cum spunea si Blaga-"copilaria este inima tuturor varstelor", adolescenta mi se pare mult prea complicata, inutil de complicata iar maturitatea deja e boring, copilaria este ca o fundatie in cladirea EULUI. Nu ne putem opune trecerii timpului, imbatranim, trebuie sa ne impacam cu asta, important e sa pastram vie copilaria in sufletul nostru. Indiferent de varsta pe care o avem ne putem simti din nou copii atunci cand ne jucam cu nepotelul mai mic, cand giugiulim un bebelus, cand dam peste jucariile din copilaria noastra, cand intram intr-un magazin de jucarii, cand dam de desenele animate ale copilariei noastre la o ora matinala pe un post tv local,cand petrecem un weekend sau sarbatorile cu familia, cand ne dadaceste mama, cand primim cadouri de Craciun, cand primim ca rest o caramea, cand ne reintalnim cu rude pe care nu le-am mai vazut de mult, cand ne prostim cu prietenii cei mai buni, cand reintalnim prietenii din copilarie si depanam amintiri (cele neplacute parca s-au sters total iar acum privim totul cu nostalgie, zambim, radem de cat de "copii" eram si visam).Prieteniile din copilarie sunt cele mai puternice (nu zic ca altele nu ar fi) pentru ca aceia sunt anii cei mai draguti, anii in care tu ai invatat cele mai multe, ti-ai creat mare parte din personalitate, perioada de care, evident, toata viata iti vei aminti cu drag, practic ati crescut impreuna, v-ati privit unii pe altii cum v-ati schimbat, cum s-au schimbat vremurile- cum era atunci si cum e acum, cum era generala, cum era cartierul, cum ne multumeam cu putin si ne era foarte bine, cum nu aveam net, messenger si telefoane mobile si cu toate acestea eram o mana de oameni care ne intalneam mai mult ca sigur afara, in cartier, cum ne trimiteam biletele cand ne placea de cineva-si nu sms-uri, cum urmaream zile la rand, luni la rand pe cel de care ne placea, cum neexistand decat telefon fix-viva romtelecom-cautam in cartea d telefon (pagini aurii) numarul lui de fix in functie de strada si numele de familie-mai nasol era cand trebuia sa rasfoim 5 pagini... si amuteam cand imi raspundea, cum ne ajutam la teze, ne sopteam cand eram scosi la tabla, completam caiete de amimntiri si oracole...Eu una am pastrat legatura cu prietenii din copilarie si de curand am avut parte de o "reuniune" partiala de clasa de generala (probabil suna stupid, dar pentru mine astia au fost anii cei mai dulci, eram nebuni, eram uniti, stiam sa ne distram, radeam in hohote,in liceu nu a fost chiar asa, a fost mai anost...dar a avut si el rolul lui, acum in facultate are un gust din nou dulce, aproape la fel ca in anii de generala,nu pot spune daca mai mult sau mai putin pentru ca mi-e greu sa compar, gratie catorva oameni deosebiti care ma fac sa ma simt mereu copil:)mereu...EU ). Ideea e ca in urma acestei reuniuni (vor mai urma!claaaaaar) m-am simtit din nou copil, din nou parca eram in anii aceia inconjurata de aceiasi colegi de pe atunci. E minunat sentimentul sa-ti poti retrai anumite perioade ale vietii doar prin simpla companie a unora.

Proful de istorie din liceu ne-a marturisit ca daca esti prof nu imbatranesti niciodata, multumita companiei elevilor iar ca diriginte cica ai intineri la fiecare 4 ani. Sincer, observ chestia asta, nu ma refer la imbatranire fizica, ci la "sufletul tanar".
Mama a declarat (nu mai stiu cui) ca prin copiii ei (me and my bro), prin nepoti, retraieste perioadele respective ale vietii (traieste concomitent cu copiii, nepotii,etc. Asta cred ca este si secretul, timpul este relativ, nu ne putem opune lui insa aceste perioade ale vietii exista in noi, trebuie doar sa le pastram calde, isi vor gasi singure momentul prielnic pentru a rabufni, nepotii, prietenii, vecinii mai mici, fostii colegi ne pot reaprinde acea parte din noi care s-a lasat pacalita de timp si ne pot face sa redevenim copii. Nu te sfii, ai curajul sa te prostesti daca asta simti, simte-te tu bine, simte-te tanar! Indrazneste sa faci ce-ti vine si nu gandi cu prejudecati "am o varsta, nu pot face asta!"...
Catre final, printre multiplele concluzii, tin mortis sa amintesc de un citat care m-a marcat, nu mai stiu exact cine a spus asta si nu cred ca sunt in stare sa-l reproduc cum trebuie...insa ideea era ceva de genul: in prezenta prietenilor te vei simti intotdeauna copil...sau nu vei imbatrani niciodata. Mare adevar!
Langa anumiti oameni vei fi intotdeaun copil!
Pacaleste timpul!
A propos: pozele din acest post sunt cu mine:P
P.S. Am gasit pe net pana la urma poezioara..iata:
http://www.calificativ.ro/Copilaria__2_-a21308.html