Despre dragoste si alte minuni care ne fac viata mai frumoasa

Nu ma loveste foarte des sinceritatea, cel putin nu in mediul virtual dar si atunci cand ma loveste dau din casa tot. Din cand in cand e bine sa ne exprimam sentimentele, ideile, filosofiile de viata fara a tine cont de eventuale conflicte de idei, reactii negative si semne de intrebare ulterioare.
Poate pentru ca toti copacii sunt desfrunziti, pasarile cu cele mai frumoase triluri au plecat in tarile calde, cerul e mohorat, vremea e rece, cetoasa, ploioasa (un decor foarte flower power)...m-am hotarat sa vorbesc despre ceea ce inseamna pentru mine ideea de dragoste. Si nu am de gand sa vorbesc ca o pustoaica inamorata de ultimul crush, ci am de gand sa spun ce inseamna asta pentru mine in sensul cel mai general si cel mai profund al cuvantului.
Ce este dragostea? Grea intrebare. Oare acest sentiment poate fi totalmente descris prin cuvinte, poate fi oare de ajuns un singur cuvant? Eu cred ca totusi nu. Este unul din simtamintele acelea interioare, umane, divine, pentru care fiecare dintre noi are o definitie proprie, deoarece fiecare dintre noi este o farama unica dintr-o dragoste universala , menita a radia la randul ei dragoste.
De altfel, mai cred ca intalnind de-a lungul destinului nostru persoane de care ne legam sufleteste descoperim treptat sensul profund al dragostei si, cu atat mai mult ne e mai greu sa definim acest simplu cuvant. Acest probabil prim cuvant.
Descoperim treptat-treptat cine suntem noi, eul nostru profund ascuns dincolo de invelisul superficial, de aparente si robotizari zilnice si in felul acesta pare ca se aprinde cate un beculet in tunelul intunecat in care ne tarsaim pasii grei cu fiecare individ care ne marcheaza existenta. Ajungem sa zarim totul intr-o perspectiva din ce in ce mai luminoasa. Cu fiecare zambet, cu fiecare privire, cu fiecare tacere, cu fiecare rasarit sau apus de soare, cu fiecare clipa...simtim ca ne tresare tot mai mult inima si suntem inundati de caldura si bucurie, o bucurie pe care vrem sa o urlam, sa o daruim, sa o improscam. Si...cu fiecare pas simtim tot mai mult nevoia sa privim in jurul nostru si sa multumim.
...chiar daca nu stim exact cui, chiar daca nu stim exact sa spunem de ce, chiar daca inca nu stim sa definim concret sentimentul si chiar daca avem impresia ca nimeni nu ne aude...
E una din acele minuni ascunse in noi insine!:)

Scormonind prin geanta

E ca si cum ai avea o geanta plina de tot...de tot felul de lucruri importante si valoroase si ai fi intr-un loc care-ti provoaca un soi de agorafobie, un loc care te sufoca prin puzderia sa de oameni care se inghesuie in tine. Tii strans geanta si cum ai parte de un moment de liniste, de respiro, o deschizi si dai sa verifici: aia e, aia e...si totusi parca simt ca lipseste ceva. Nu invinuiesc pe nimeni de furt pentru ca nu stiu daca am uitat-o acasa, daca am pierdut-o acolo, in magazin, dupa cearta aia stupida. Sau...De la o vreme parca am devenit aeriana, e ceva ciudat, in neregula, am mereu senzatia ca am pierdut ceva. E doar o senzatie. Din fericire. Din fericire?
Cred ca am pierdut zilnic cate ceva, de cand circul cu acelasi autobuz cred ca mi-a cazut cate o bucatica la fiecare statie, pierzand treptat bucati din mine. Imi amintesc ca acum cativa ani mergeam dus-intors cateva statii bune cu autobuzul asta. Zilnic. La fiecare statie ma indragosteam. Exaltare si pace. Si vis...si geanta era usoara si plina de lucruri vesele pe care n-avea cine sa le fure sau n-aveam cum sa le pierd si doar eu le stiam valoarea.
A sta calm, rezemat de bara, a privi pe geam, a bate din picior uitandu-te la ceas, la coloana de masini bara la bara, din nou la ceas, la nesimtita care nu-mi ofera scaunul si se face ca citeste dintr-o carte, ce-i drept, de duzina, la mosul care pute, la doamna care se vaita...a bate tot mai tare din picior...zilnic, la fiecare statie, ineaca exaltarea si te scarbeste de autobuzul XYZ. Poate daca de maine iau autobuzul YXZ care merge pe ruta A ocolind ruta B a traseului A as scurta putin drumul, sau, daca nu l-as scurta, as scapa de aglomeratia aia sufocanta si de apatiile zilnice si as prinde un scaun liber. Si totusi parca as lua tramvaiul.
Geanta mea parca era mai grea. Am uitat ceva dar e cam tarziu sa ma intorc. De ce e atat de usoara? Nu cumva trebuia sa iau si...
Cu fiecare statie parca ma framant mai mult. Ma oboseste. Cred ca am pierdut ceva...in statia in care am uitat sa ma mai indragostesc, in statia in care mi s-a pus pata pe gagica cu cartea aia nasoala. Cred ca ar trebui sa reinvat sa ma indragostesc. Zilnic. La fiecare statie de cate ceva. Niciodata de acelasi lucru si totusi mereu de aceeasi idee.
Treptat cred ca incepe sa-mi placa sa umblu cu autobuzul XYZ, sa ma reindragostesc mereu la fiecare statie, de cate ceva, niciodata de acelasi lucru.
Din geanta nu mi-a lipsit niciodata nimic dar mereu am uitat ca de fapt aveam tot ce-mi trebuia.

Muzicalitatea gandurilor

Gandurile au culoare. Stiu asta din amestecul lor de pe paleta noptii si din dizolvarea lor in vise. Din ce in ce mai fluide, mai grele pe masura ce le amestecam intr-un joc al reveriei. Gandurile au glas si emotie. Si cantec. Si zambet. Si profunzime. Si vid totodata.

Iarna asta prin februarie tin minte ca am tras o noapte de clubareala. Imi lipsea senzatia. Imi lipseau pletele in vant si zbenguiala. Si tiuitul ala, cantec al lebedei pentru melcul meu membranos. Si linistea tiuitului. Si ameteala tiuitului. Si emotia surda a tiuitului. Si plamanilor mei le era dor sa se lafaie in fumul mortuar al atora. Sa ma sufoce si sa ma imputa. Gandurile mele trebuiau sa se elibereze si ele si sa fie asurzite de muzica. Nevoia de descatusare. Dans. Muzica buna, socializare, amuzament. Si nu foarte mult alcool, putinul strop cat sa am simturile treze si mintea suficient de goala si suficient de plina. Si sa-mi bag picioarele pentru o seara in griji si alte otravuri cotidiene ale esentialului. N-am sa uit senzatia din acea seara cand...in cele 3-4 ore de dans intr-un beci al societatii oamenilor cu minti goale de ganduri inecate in pahare, a nins cat sa-mi ajunga zapada pana la genunchi si continua sa ninga viscolit.

Pe la 4 jumate-5 dimineata ne-am pus in miscare catre ale noastre case. Duhneam a tutungerie. Ningea viscolit si strada era pustie. Se auzeau doar glasurile noastre. In rest liniste, tiuitul din urechi si vantul...Si mult alb, zapada neatinsa, pura, alba, pana la genunchi. La un moment dat ne-am despartit si am ramas sa parcurg cam o statie jumate de masina singurica spre casa. Era 5 dimineata si nici tipenie de om. Ma simteam obosita dar in acelasi timp energica. Ma bucuram de fiecare pas prin zapada alba pura, neatinsa, in dune. Ma cufundam in ea si paseam atenta prin viscol. Crivatul ma impingea de la spate si hainele imi erau albe de stelute. Fulgi de nea ametiti. Simteam cum ma umplu de bucurie asemeni unui copil si ma detasez de orice gand. Lumini ale orasului reflecatate in zapada. Liniste si vant. La un moment dat am grabit pasul, aproape ca alergam prin nameti auzind niste indivizi certandu-se in spate. Strada pustie. Cate un taxi cald in fuga. Am stat sa astept un ratb in statie. Un nebun (de alb...sau de Saniuta) se invartea prin statia de masina dubios. Inghetata, speriata si fara rabdare am luat-o agale, pe jos, pe langa Dambovita degerata...in pas alergator. In minte imi veneau in continuu versurile melodice "You missed the winter and it followed you back home when sun kissed the crimsom footsteps on the melting snow..." (si nu, nu auzisem melodia in club...duh). Erau unicele mele ganduri. Pale, calme, inghetate, profunde si vide. Dar paradoxal calde. Un catel cu blana turturi-turturi mi-a tinut de urat si m-a tinut in loc naiba stie cat timp (caci pierdusem orice notiune a timpului), incercand sa-l iau cu mine la caldurica pe casa scarii, facandu-mi-se mila de el. Esec total...idiotul se tavalea prin omat de nebun si ma privea ciudat.

Acelasi sentiment l-am mai avut tot intr-o seara din iarna trecuta cand m-am trantit intr-un adevarat pat de zapada cu o prietena si auzeam un nene de undeva departe cantand la nai...  Superb...

.........................................................................................................

Eu si tu...Ciudat dar placut e ca de multe ori ne trezim amandoi ca fredonam aceeasi melodie, sau, cel putin ca din senin, avem aceeasi melodie, acelasi gand melodic in minte...

Incearca cat mai des sa asculti linistea si cantecul gandurilor...si lasa linistea sa le patrunda, in soapta...

Cocon

Nu-mi zgudui coconul. Da-i un ragaz. Fa liniste si lasa-l sa-si tese firul de matase. Nu intreba ce, cum si cand o sa fie gata, nu il grabi. Lasa-ma sa visez ca zbor... Lasa-ma sa ma imbrace ceva cald si sa ma stranga in bratele lui. Liniste si cald si noapte. Liniste si echilibru si tiuit in urechi. De liniste. De echilibru. Si....glasul tau care imi  ridica toate capsoarele de neuroni isterici. E o datorie, imi amintesc. O fabrica scarboasa de matase. Care se misca cu incetinitorul. Care face ce trebuie facut. Care daruieste matase. Pe care putini stiu sa-l alinte. Un ghemotoc bleg in ochii multora. Efemer, inofensiv. Care devine inutil. Pe care il uitam. Dar care continua sa zboare liber. Fericit de ce a creat. Creat prin ce a creat. Caci astfel si-a creat propriile-i aripi.
Dornic sa teasa matase din nou...un mic vierme...


...al societatii.

Transă în timp

De fiecare data cand privesc in urma ma loveste nostalgia. Aceasta atrage dupa ea zeci si zeci de amintiri, de gusturi, de arome, de viziuni, de zambete, oftari si trairi. Melancolii si intrebari si autoconstientizare. Da, categoric m-am schimbat. Intr-un om mai bun sau mai rau. Viata ne mai si inraieste, ne face mai grabiti, mai melancolici, mai duri, mai putin maleabili, mai sceptici. Mai bun sau mai rau...e discutabil. Puritatea ni se pateaza incet incet, din primii ani ai vietii. Mai trist este ca realizam ca nu doar eul nostru s-a schimbat ci intreg decorul. E ca si cum ne-am trezi in acelasi loc ca in urma cu ceva ani dar nu mai recunoastem decorul. Domnul regizor s-a jucat cu scena pe care eu am ramas in transa atata timp si m-a trezit la realitate cand  a spus din nou "actiune". M-a obligat sa ma adaptez la noul decor.  M-a socat prin nenumarate rupturi de decor...de decorul vechi. A schimbat roluri. Si personaje. Am fost nevoita sa-mi joc propriul rol printre straini. I-am privit in stare de soc lovindu-se de mine, trantindu-ma la pamant. Nu am avut niciodata timp sa spun "piua". M-am ridicat, am improvizat, le-am aratat cine sunt. Cine credeam eu ca sunt. Cine devenisem si eu in urma schimbarii de decor. In urma transei. Ii privesc si acum inca in dubii...cine sunt si cand au aparut pe aceeasi scena cu mine? Care era de fapt rolul meu si ce caut eu in  aceeasi piesa cu ei? Cum am ajuns aici si unde eram inainte...Ii privesc si ma privesc. Au impresia ca ma cunosc, ca eu sunt eul din prezent si nimic mai mult fara sa stie ce am fost candva si cum  schimbarile de decor m-au metamorfozat...replicile si memoriile neputandu-se niciodata sterge din memorie. Cu nostalgie, cu melancolie as mai da din cand in cand cate un rewind. Doar eu. Ca sa-mi mai amintesc din cand in cand pe unde am umblat de am ajuns aici si ce s-a intamplat in acesti ani...de transa in timp.

Pete de culoare

Negura s-a dezbracat timida, incet, sub atingerea catifelata a universului. In ritmul incins al iubirii, pe o muzica de soapte. De sub rochia ei de matase alba, incetosata au rasarit o puzderie de pete de culoare. Universul a sarutat culoarea. Lumea s-a scaldat in culoare si in lumina difuza s-au nascut pete de culoare, nepatate.

Intr-o zi lipsita de culoare, pasind pe asfaltul negru m-am lovit de tine. Am cazut la pamant si am vazut stele verzi. Buzele tale calde mi-au dat doua palme sa ma trezesc la realitate. Toropeala placuta.. Cu ochii inchisi parca zaream lumea-mi alb-negru invartindu-se. Am deschis ochii si am sarit ca fripta. Prin ceata pe care o vedeam am zarit groaza. Ma patasem. De culoare. Lumea mea alb cu negru se patase. Imi lasasesi o pata de culoare. Pata ta de culoare. Si tu? Ia-l de unde nu-i. Am inceput sa te caut. Nu stiam unde. Stiam doar ca trebuie sa fii o pata de culoare. Undeva prin gri trebuia sa fii tu.
Am incercat sa caut stelele verzi crezand ca mi te vor aduce. Ma gandeam cum de am trait atatia ani fara sa vad vreodata pata ta de culoare. Mi se acrise de gri. Nu mai vroiam. Vroiam doar culoarea ta. Si atat. Priveam pata lasata de tine si te vroiam. Mai mult. Dar ai disparut. Eram prinsa in acea realitate non-colorata. Am inchis ochii si o ceata umeda mi-a tulburat privirea. Lacrimile au dizolvat griul si au umplut asfaltul de acuarela. Culoarea a pus stapanire pe gri. Am inceput sa ma tavalesc de nebuna prin campul de culori si m-am patat ca un curcubeu. Radiam culoare. Si dor. De culoarea ta.
In zare te-am zarit reintorcandu-te uimit. Am fugit catre tine si te-am strans in brate. Mii de scantei colorate. M-am retras speriata si mi-am cerut scuze. Te patasem de miile de culori. Mi-ai spus ca nu are importanta si mi-ai propus sa combinam culorile de pe noi pana vom obtine culoarea alba de matase. De sub care au rasarit toate petele.

Lasa-ma sa stau

Lasa-ma sa stau. Sub soare. Sa respir caldura. Sa-mi patrunda in pori, sa inspir un aer dulce, umed, cu miros de mare, sa ascult linistea si sa zambesc. Sa amortesc, sa-mi amorteasca zambetul pe chip, sa ma doara maxilarele prin zambet. Sa strang in pumni nisipul cald, cearsaful cald, alb, proaspat apretat. Sa simt pustiul dar sa nu fiu singura. Sa-mi las capul pe pieptul tau, sa iti simt rasuflarea, sa simt miscarea, sa ma simt ca pe o saltea de plaja dusa de val, sa simt fiecare rasuflare ca pe o unda usoara ce ma ridica, ma coboara, sa ma misc usor pe val. Captata de o ameteala placuta, sa simt ca ma ia somnul in puf. Sa deschid ochii si sa observ ca m-am indepartat de mal si sa se deruleze in fata mea imagini care se leaga greu, aparent fara noima. Chipuri cunoscute, necunoscute, care par sa nu ma observe, plaja care se goleste, seara care se lasa, valuri care lovesc si ma duc departe. Cat de adanc este...sub mine? Unde ma duc? Intuneric...singura pe val, m-am pierdut. Simt apa usoara si rece sub palme. Fina. Adierea devine vant intetit. Fiori reci. Fierbinteala care vine din interior, amorteala, paralizare. Ploua? Sau am varsat o lacrima? Furtuna. Apa se zbate, o las sa se zbata. Vantul loveste. N-am ce sa-i fac.
Nisip care se scurge usor din pumni. Raza de soare. Cearsaf. Respir caldura. Sub soare. Te simt. Lasa-ma sa mai stau...
Doar 5 minute, te rog!

Dor si doare

Nu o sa ma leg de melodia de la Taxi la care face referire titlul postarii si care imi vine acum in minte cu toate ca o simt, curge prin mine, imi face inima din ce in ce mai grea de dor.
Si apropo de dor, astazi, un amic care se straduieste sa "ma citeasca", sa ma inteleaga (culmea: il cheama Doru) m-a rugat sa scriu ceva nou, ceva sa-l faca sa rada (unora le e dor si de postari mai mucalite). I-am raspuns ca vrei, nu vrei, baiatule, suporta-ma, pentru ca momentan scriu ce simt (de fapt, ma abtin sa nu urlu in public, sa urlu cuvinte scrise doar, sa-mi transpun sufletul in fraze) si ca momentan sunt intr-o stare de spirit filosofico-melancolico-romantica si ca orice as face n-o pot dezlipi de pe mine, e ca o ventuza tare care injecteaza in mine un venin placut. Doru, mama, daca mi-ai face cinste cu o bere-doua poate mi-ar da o boaba de stare de-aia numai buna de scris haios dar, medical vorbind...nu mai beau..si partea a 2-a: tot n-as putea face asta, cred, crede-ma.
Acestea fiind spuse...
Buna, numele meu este Despy si nu l-am mai vazut/atins de 10 zile, nu l-am mai auzit de 6 si au trecut fix 5 zile de cand amandoi am inceput acest tratament masochist, destul de...impotriva vointei noastre, evident, in centre separate. M-au lasat singura...de fapt nu sunt singura...sunt cu toti...dar mai putin tu. Deci cam tot aia.
Simptome? Ha! Fluture in stomac care se zbate de nebun, episoade de melancolie baloasa, mi se scurge sufletul. Am impresia ca te vad peste tot. Stiti desenele animate cu personaje fomiste care vad in omul de langa ele un copan?/ciolan? "Ciolpan" probabil mi-ai raspunde (cuvantul asta exista, cautati-l in DEX, e regionalism din Dobrogea). Eh, asa sunt eu acum. Imi vine sa urlu, mi-e dor, mi-e dor de tine, mi-e dor de ce am trait cu tine, mi-e dor de clipe, de soapte, de cele 5 simturi maximizate atunci, mi-e dor de 1 aprilie, prefer sa fiu pacalita, numai sa fiu pacalita frumos. Mi-e dor de locuri, locuri care acum au un gust amarui, care imi taie respiratia, care imi dau fiori, care imi sporesc activitatea glandelor lacrimare. Inchid ochii si...in loc sa vad negru...parca te vad pe tine. Merg pe strada...iti vad trasaturile peste tot. Aha, un tip cu parul ca al lui, un baietel cu ochi cam ca ai lui, o tipa cu nasul ca al lui. Doamne, ma uit la tipe! Ma credeam hetero' convinsa. Iubesc bucatica cu bucatica din ADN-ul lui. Sa-nnebunesc! De ce mi-e dor, de ce trece timpul pe langa mine asa? Ce ma face sa sper? De ce nu pot uita? De ce nu exista anestezice sufletesti? De ce negam totul si ne inchidem de nebuni aici?
Cat de bine e izolata fonic incaperea asta? Ce grosime are peretele? Cat e ceasul? Ora de odihna cumva? Atunci pot sa tip? Pot? Pot? E ca si cum un betiv beat mort (cum altfel?!) si-ar baga doua degete pe gat si ar da la boboci. L-ar scapa de greata, l-ar linisti dar nu l-ar scoate din starea de....(hac!), rahat. Dar barem e o exteriorizare. Deci...trag aer in plamani si....
Mi-eeeeeeeee dooooor si doare! Dor si oare.... (nu ca as fi fana Taxi).

Si te-ai dus, dulce minune...

Numai un muc si o lacrima. Melancolie si pana de cuvinte. Oftat si un gust dulce-amar al amintirii. Chipul lui intiparit in minte, vocea lui in melcul membranos. Stii ca daca pui o scoica la urche auzi marea? Eu n-am nevoie de scoica si totusi inca te vad, inca te aud...pentru ca al meu corp se obisnuise cu caldura ta si este in stare de soc ca nu mai esti aici. Ai fost. Parca ieri. Noi doi sub soare, inconjurati de scoici si auzind marea, doua inimi batand si zambete senine sub un cer fara nori. Liniste. Fericire. Scoica sau melcul de mare a fost calcat in picioare si totul s-a evaporat, sunetul s-a disipat, clipa a amortit, timpanul ce tremura sub sunetul inimilor s-a spart, sentimentul a asurzit...Poate ca nu vom mai fi niciodata asa. Poate scoiculita asta mica a fost a noastra, atat cat a fost viata ei. Carnea s-a imputit, a fost digerata de pescarusi, scoica s-a deschis, a batut-o valul, vantul, s-a desprins in doua...s-a rupt si s-a imprastiat, pe plaja imensa. O vom calca, o vom lasa dusa de val departe, sparta sau o vom pastra acasa- eu jumate, tu jumate, intreaga, alba, frumoasa, ca o amintire? O amintire minunata de care sa ne amintim amandoi? Poate nu vom sti niciodata...
Ah, si cat de mult ni se potrivesc versurile

Too late, won't stop
Tonight I want to go deeper
Tomorrow takes it all away
Time's running out
The night is only a shell
Soon morning comes and breaks the spell
To the yesterday, to a dream

Just for tonight, we'll keep on dancing
And the city won't tell a soul
Just for tonight, the lights are shining
And our secret stays untold

These streets are mine
Tonight I'll keep on walking
Won't stop as long as the city sleeps
Don't look back once
Or you might turn around
Tonight I'll give myself to you
And our secret stays untold
.......................................
(Ville Valo & Manna -Just for tonight)

Sau..cum spunea luceafarul poeziei romanesti...

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!

Poate ca intr-adevar esenta dragostei adevarate sta in imposibilitatea ei. Restul ramane sa filosofati voi...

Pe Venus visand...

Senzatia aia naspa cum ca am uitat ceva. Indispensabil! Imi vine sa privesc inapoi, sa ma intorc din drum. Simt ca tremur trasa de o forta launtrica, doare si imi da fluturi in stomac. Gol. Tremur. Timp care stagneaza dar in acelasi timp fuge cu pasi repezi. Vreau sa il opresc. Vreau sa spun trenului sa stationeze, sa ma lase sa alerg spre lucrul uitat. Sa imi dea timp. Sa topeasca distanta in lacrimile mele. Sa ma lase sa iau cu mine ceva-ul uitat sau sa plece fara mine si sa se piarda in zare. Sa raman eu si ceva-ul meu. Sa ramanem eu si tu...si ceva-ul nostru...
Nu sunt nici aici, nici acolo. Nu esti nici aici, nici acolo. Sunt aici si acolo. Esti acolo si aici. Suntem unde suntem si nu suntem unde suntem. De fapt...nu suntem nici aici, nici acolo. Suntem amandoi in "aici-ul" nostru departat si amandoi unul langa altul pe Venus. Suntem amandoi unul langa altul si pasim usor in afara timpului, gand langa gand, doua suflete calde cu zambete de copii. Asta tocmai pentru ca ne-am permis sa uitam unui altuia CEVA. Intangibil!
Suntem amandoi aici. In lumea noastra. In lumea creata de ceva-ul nostru. Pe Venus-ul nostru. Si totusi acum trupul meu este atat de departe de al tau. Iar el nu stie drumul...si nu are puterea gandului si al ceva-ului ca sa ne urmeze. Pe Venus...visand...Apasare, dor, dragoste.

Iubire si muzica, muzica si iubire, iubire si liniste, liniste si iubire

Soare arzator ce radiaza. Lumina puternica reflectata in ocean, in verdele firelor de iarba, in cerul aproape senin de un bleu calm. Adiere, rasuflarea intregii naturi alearga prin parul meu, pe pielea mea, prin urechile mele. Respir rasuflarea usoara sub puful jucaus si in miscare al cerului. Ma zaresc stand prin iarba deasa, printre maci, flori de camp. Zaresc asta in ocean...oceanul ala...stiti voi, de inconjoara punctul negru. Adica ochii tai. Totul este iubire si muzica, muzica si iubire, iubire si liniste, liniste si iubire. Asculta muzica ce se naste din liniste! Zumzet de insecte, clipocit de apa, sunet de vant, de nori. Batai de inima, clipe...negura peste timp.
Nu, nu vreau timp!
Asculta-mi tacerea si pronunta raspunsul in tacere, sa fii sigur ca l-a priceput cel mai bine tacerea mea. Inchide ochii si lasa-te dus de unda, prinde-ma de mana si spune-mi ce vezi. Dar nu opri muzica!...si pastreaza tacerea...lumina se metamorfozeaza in dragoste si asta da muzica iar si iar pe repeat.

Petale

Suntem marunte petale de trandafir presarate pe axa timpului. Suflate de vant in colo de mii de ani ca sa dam aroma adierii. Ca sa incalzim adierea prin rasuflarea si sudoarea noastra.
Odata cu ofilirea trandafirului si spulberarea petalelor a luat nastere timpul.
Vreau sa ma bucur de parfumul tau o viata! Vreau sa ma las sub mangaierea adierii...o viata...
Pentru ca pentru o petala timpul este limitat sub atingerea vantului. Pentru ca raspandeste parfum, euforie, mister, frumusete. Isi stoarce ultima picatura de parfum pentru ultima rasuflare de existenta.
Mii de petale zboara sub un vanticel de primavara intetit. Toate la fel...Catifea.. De ani si ani..la fel. Petale ale unor cicluri de viata repetate la nesfarsit. Petale ce poarta in fiinta lor picaturi de parfum, picaturi de romantism, picaturi de dragoste, amintiri.
In bataia vantului, petala creaza trecutul, prezentul si viitorul...

Firimituri de iubire

"Fiecare dintre noi nu reprezinta un singur individ, asa cum se crede gresit. Viata fiecaruia dintre noi, inglobeaza, de fapt, vietile unor infinitati de indivizi, care mor succesiv in noi insine. Cand murim fizic - sfarsind viata - moare numai ultimul individ din lungul sir, al acelora, care au constitutit pe rand, fiinta noastra.

Astfel, fiecare individ, in parte, poate sa se indragosteasca la un moment dat. Murind insa, apoi, in noi insine, se sterge odata cu el si amintirea iubirii respective. In urma lui, un alt individ va putea iubi din nou, cu aceeasi naivitate si prospetime de sentiment. In consecinta, nu este blamabil daca ne indragostim de mai multe ori de-a lungul vietii. Intr-un fel, fiecare dintre aceste iubiri are, deopotriva, semnificatia unei prime iubiri, fiind perfect motivata de succesiunea mortilor noastre anterioare.”
(Dinu Pilat - “Tinerete Ciudata”)

In concluzie fiecare iubire e o etapa in evolutia noastra spirituala. Ea nu poate fi definita printr-un singur cuvant, ci ei ii putem gasi de fiecare data cate un alt termen definitor si de-alungul vietii chiar o infinitate de cuvinte nestiute si nepronuntate, stari, emotii, sentimente. Niciodata nu e la fel, intotdeauna este ca o duna de nisip din desert. Cineva zicea ca "dragostea e diferita cu oameni diferiti"...Ea poate fi diferita in timp si cu acelasi om..pana cand duna de nisip in bataia vantului se stabilizeaza, prinde forma, pana cand ramane in urma un rezultat al timpului, al vantului, asemeni unui sfinx. Fiecare suflare de vant ne modeleaza, fiecare briza ne creaza treptat, fiecare adiere devine o parte din noi.
Pentru asta e nevoie de ani si vieti in care vantul macina pietrele, dunele, labirintul in forma de inima.

Adanc...

Joc haios al destinului? Formularea citatului "Nimic nu este intamplator" la modul interogativ? Intersectarea drumurilor, traseelor, amintirea veche si reluarea lor? Ridicare a privirii. O mica emotie, un mic fior cu o cauza inexplicabila. Aparent. Incruntare a confuzie. Vorbele stau pe limba aproape sa iasa. Parca te cunosc si totusi imi rupi farama de speranta cu intrebarea ta nascuta parca din amnezie. Mdea...o parte din mine spune ca mi se pare, ceva ma indeamna sa privesc mai adanc sa gasesc raspunsul, acoperit in timp de colb, probabil.
...dar ascuns in ochii lui...
Privire calda, hipnotizanta, parca cunoscuta. Ca o prima veche privire. Caldura. Nod mistic. Atractie dincolo de puterea de imaginatie, independent de fizic. Nu ma pot indeparta si totusi este atat de frumos ce vad in ochii tai, ce simt, ce descopar. Ascund atatea mistere, au atat de multe de spus si spun totul, printr-o emotie, intr-o clipa. Cuvintelor le-ar lua o vesnicie cred.


Imi place sa privesc acel punct negru din mijlocul oceanului in care stau arhivate stari, sentimente, mistere, secrete, soapte nespuse, amintiri, vechi...uitate demult. Cheia exista undeva intr-un alt punct la fel de viu, negru si tremurator din ocean...in reflectia oceanului tau se vede cheia spre a limpezi apa si a scoate la suprafata taramurile demult uitate, ca ale Atlantidei. Sau magia ce indeparteaza negurile din legendara Avalon. Amintiri inecate in oceanul ce inconjoara punctul negru. Vad in privirea ta o reflectie reala a cheii de sub apele oceanului meu. Clara sau difuza. Zace undeva sub ocean acoperita de mazga si timp dar cu multi corali lipiti de ea, infloritori. Vad frumosul apei limpezi plin de pestisori colorati, corali...nisip auriu. Fluxul si refluxul timpului acopera in nesimtire cheia in nisipul de pe fund. Frumosul este intr-o privire iar dragostea in lucruri simple, ca bobitele de nisip.
Amintire...Punct negru tremurator sub undele oceanului. Un recif de corali in ochii unui strain. Aparent. Ca orice reflectie in apa. Unde exact...cand..de ce?
Oceanul tace si-si urmeaza cursul..fluxul...refluxul..de mii de ani acelasi, adunand la fiecare flux sticlute cu mesaje de pe mal, ascunzandu-le in inima sa, in istoria sa, undeva sub limpedele sau tulburele apei.

Mikey Mouse zambeste cracanat de pe un leucoplast

Acum cativa ani, intr-o vara, adunata cu cativa amici...Cum Doamne-Doamne m-a inzestrat cu un spirit de observatie uneori țăcănit, remarc un actipild pe piciorul unei fete. Era colorat. Stralucea. Nu-mi puteam lua ochii. In mintea mea s-au nascut multiple intrebari. Ok, arata a actipild, de ce mi-as lipi un actipild pe mine? Sau stai, poate e vreun tatuaj de-ala de ti-l faci la minut prin simpla frecare sau cu putina saliva..sau apa..sau orice lichid organic. N-am putut suporta, am formulat o intrebare cat mai decenta si nepenibila in minte si i-am dat drumul. Raspunsul? Era un leucoplast. Unul de copil, cu nu stiu ce personaj/personaje de desen animat. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva. Am fost si eu copil si am avut si eu julituri, bataturi, rani dar mereu mi le tratam cu leucoplast clasic- nici macar transparent, ci, urat, inestetic, ocru, ma simteam cu adevarat pedepsita pentru ghidusia facuta. Si totusi, tipa avea spre 20 de ani si purta ce n-am purtat eu cand eram mica...
De ce unii incearca sa-si mascheze ranile prin ceva care sa duca cu gandul la inocenta, sa ascunda adancimea lor, durerea? De ce sa incerce sa nege?
Rani...Cauza-efect. Idealul este sa tratezi cauza si nu efectul insa ciudat este, m-a invatat viata, ca de multe ori negam cauza, evitam s-o vedem, o pastram, ea adanceste rana, o seaca, o infecteaza. Garfield priveste cu ochii intredeschisi de pe leucoplast, sta sa scoata o ragaitura. Mikey Mouse zambeste cracanat. Parca iti spune ca rana se vindeca. Traiesti o viata in leucoplast, concubin cauzei si acoperind efectele. Mikey Mouse te indeamna sa zambesti dar la un moment dat te saturi si il dezlipesti. Mikey Mouse, Donald, Garfield sau chiar viata m-au invatat ca trebuie la un moment dat sa spui stop, sa dezlipesti leucoplastul, sa-l arunci si sa elimini cauza, chiar daca e nevoie sa sugi veninul din rana, ce ti-a patruns in sange putin.
Iti mai aduci aminte de cand erai mic si aveai julituri in genunchi? Cat mai boceai, cat tarabooooooi! Ranile se vindecau incet incet, prindeau coaja iar tu reincepeai sa zambesti si sa alergi, sa zburzi de nebun. Nu amintim acum de personajele impiedicate care din bucuria goanei picau iarasi in bot si pe langa coaja veche dezlipita mai faceau si alte bube, urlau de rasuna cartierul si scoteau injuraturi auzite pe la usa dormitorului parintilor. Discriminarea ucide vise, nu? O sa amintesc cu alta ocazie si de voi, baieti! Revenind...alergai...si la un moment dat sub un anumit pretext te aplecai, faceai ochii mari si iesea un urlet. Coaja se rupea si bubita iar sangera...si tot rupandu-se si vindecandu-se la loc si rupandu-se si ...puncte puncte endif...rana se vindeca mai greu si semnele ce-ti ramaneau erau mai vizibile.
La fel se intampla si cu ranile sufletesti, nu le nega, nu le acoperi cu chestiuni de suprafata, intelege-le, accepta-le si evita-le daca simti ca exista cauze ce iti provoaca efecte-rani mari, daca sunt coji care se tot rup si sangereaza, daca iti lasa semne pe viitor. Iertarea cam naste noi pacate, zicea cineva. Iertarea..un mod de a spune. Dezlipesti actipildul sau alegi sa umblii cracanat de durere...ca Mikey Mouse (el era cracanat din alta cauza, dar ai prins ideea).

Punct negru in mijlocul oceanului

Ochi sclipitori, tremuratori privind un punct fix. Alti ochi tremuratori privind punctul fix ce-i priveste. Puncte fixe, negre, ce se maresc sub raza in care se scalda. Reflectie a realitatii in centrul lor. Realitate sau iluzie. Un joc in care bila alba si bila neagra sunt pitite-n pumn si esti nevoit dupa o clipa sa alegi. Pe ce mizezi in interiorul tau, presupunand ca ar depinde in exclusivitate de tine?
Realismul nu presupune niciun risc? Crezi?
Sa-ti recapeti pierdutul spirit pueril, sa te avanti asemeni unui copil in primejdie zambind, sa nu constientizezi pericolul, sa nu ai teama, sa te bucuri de ce descoperi, fara teama de zgarieturi, julituri si vanatai sufletesti. Cauta o farama de inconstienta, o farama de nebunie, de curaj, de indiferenta, de amorteala a cugetarii, de rupere din rational. Uita notiunea de distanta sau timp.
Dezbraca ratiunea si cufunda-te in ocean, lasa-te dus de o unda lina sau trantit la pamant de un val puternic, lasa-ti inima sa bata tare, lasa timpul sa stea, mai bine decat sa stai pe malul ratiunii lipsit de emotia unduirilor undei sau a violentei loviturii. Nu poti sti niciodata in ce mod este puternic curentul si unde va ajunge mesajul din sticla. Oceanul ce inconjoara punctul negru...

Intotdeauna cresc flori deasupra

Imbraca durerea in cele mai frumoase straie, ascunde-o sub un alb pur, ca nimeni sa nu stie ca a existat candva suferinta, sterge totul si priveste-o cu dragoste. Nu regreta nimic. Bucura-te pentru ce a fost, pentru ca a trecut prin viata ta, pentru ca te-a marcat, pentru ca te-a facut sa iubesti. Iubeste ce te-a durut, pentru ca daca nu te doare nu traiesti, pentru ca te-a facut sa devii ce esti, cine esti, pentru ca trecutul a creat prezentul si ti-a influentat inconstient viitorul, pentru ca-ti va hrani pe veci sufletul cu amintiri, pentru ca te-a facut sa descoperi ceva de care aveai nevoie si ce-ti va fi de un etern folos. Arde regretele si ineaca-le intr-o ultima sarutare, o ultima privire in trecut. Ascunde totul intr-o amintire, ce curand va deveni doar un flashback, ceva ce a fost, nu mai e, doar traieste ca o imagine fugara, incetosata in inima ta. Inchide ochii si capacul ce desparte prezentul de trecut. Bate ultimele cuie, sopteste-ti ultimele vorbe, lasa ultimele regrete, dezamagiri sa te loveasca in piept odata cu loviturile de ciocan, sa-ti opreasca respiratia, sa fie ca niste junghiuri in inima. Lasa lacrimile sa curga si adu-ti aminte de clipele frumoase. Fara ele nu ar fi existat durerea, fara durere nu te-ai mai fi putut bucura de ele, nu ti-ar mai fi ramas in sange. Iarta, iarta sincer si nu mai spune nimic, nu mai are rost, nu te va mai asculta nimeni. Doar priveste cum timpul acopera incet incet sicriul amintirilor tale, al fericirii si al durerii, al iertarii si impacarii...cu sine, cu prezentul, cu trecutul, cu viitorul. Priveste-l pana se face nevazut. Lasa-l sa se acopere de timp, de amintiri, de ani si asteapta sa creasca primele flori nascute din trecutul ce te-a marcat. Intotdeauna cresc flori deasupra. Pana si buruienile au flori. Bucura-te de florile din sufletul tau. Cu timpul va veni si uitarea..uitarea durerii. Flacara inca va mai arde...doar daca ai putut ierta...acea parte din tine, din trecutul tau.

Time out!

Stare de nestare, cearta, stress, telefoane care suna, alarma-cocos, cateva ore dormite pe noapte (asa-i ca cea mai grea despartire e cea matinala? imi vine sa vreau sa cred ca astazi se da ceasul cu o ora in urma, zi de zi, sa mai visez inca o ora, sa stau in puf, pe perna moale si pufoasa, cu miros de....nu zic, ca fac reclama),ma dau jos din pat-frig, anxietate, cafea de nevoie, dus rapid din care iesi dardaind, tzoale puse pe tine in graba, stau ca pe gard, deschizi usa, iesi cu dreptul, o incui, in lift-miros de caine (toti vecinii mei au caine, am un vecin la 4 care in 2 camere pe langa mambrii familiei tine 3 caini-un golden retreiver, un buldog cred si un chihuahua, pe al' mai pitic imi vine sa-l jumulesc mereu, pacat ca nu sta, e hiperactiv. Stiai ca chihuahua intra in topul celor mai agresivi caini?), lume apatica pe strazi, monotonie, plictis, oameni nervosi, bulversati, scumpiri in lant, taxe pe papa cu multe E-uri, nemultumire, trancaneala fara noima, discutii purtate doar ca sa nu ne tiuie urechile a cavou, vorbe cu subinteles...din ala crunt. Iti vine sa zbieri, sa pleci, trantind usa, evident. Teatral, asa. Asta da, mediu propice pentru yoga. Sub ochii unor guru incruntati care spurca din priviri. Agitatie termica. Metrou, deruta, care incotro, traiectorii intersectate, intra unii in altii, pardon, pardon...imbulzeala pe scara rulanta de la Universitate...se sta la coada pentru asta, nu comenteaza nimeni daca te bagi in fata. De-asta are romanu' curu' mare. Toata lumea pare sa aiba frigiderul plin de carnati (la figurat), un continuu razboi psiho-social.
Vreau un ceai de tei, numai gandul la primavara si la mirosul florilor de tei, amintirea culesului lor de cand eram mica cu mama, ma relaxeaza...si...visez...la vacanta, mare, zile lungi, trezirea la 12...dimineti senine de vara pe langa un lac...Parfum de relaxare...I need my time out.

Automat defect. Frigiditate sentimentala.

Un paragraf foarte frumos care m-a pus pe ganduri...
„E o masină care azvârle din ea ziare, milioane și miliarde de ziare în fiecare zi, iar prima pagina e ințesată de catastrofe, scandaluri, crime, explozii, ciocniri dar masina nu simte nimic. Dacă nu vine cineva să întoarcă butonul, n-o să știe niciodată ce inseamnă să mori. Nu poți muri când propriul trup ți-a fost furat. Poți să dai de-o târfa și să muncești la ea, ca un țap în călduri, o veșnicie. Poți să te îngropi în tranșee și să fii sfârtecat în bucăți de explozie. Nimic n-o să creeze acea scânteie de pasiune fără intervenția omului. Cineva trebuie sa pună mâna pe mașină și s-o lase să se desfaca bucăți, daca vrea sa-i poată monta piesele la loc. Și cineva trebuie să faca asta fără să spere în vreo răsplată, fără să-i pese de cei cinsprezece franci; cineva al cărui piept este atât de plapând încât o medalie l-ar cocoșa. Și cineva trebuie să hraneasca o târfă flămândă fără să se teamă că o să i se ceară acest lucru din nou. Altfel, spectacolul va continua la infinit. Nu exista ieșire din acest cerc vicios. ” (Henry Miller-„Tropicul cancerului”).

Despre banal, despre viata cotidiana care se scurge tot mai repede, despre lipsa spectaculosului, despre spectaculosul pe care de fapt noi il alungam, despre viata care trece „la fel”, despre viata care ne schimba, despre lumea care tinde spre autodistrugere prin supermateralizarea ei si ingroparea spiritualului...despre faptul ca ajungem sa traim mecanic, capatam automatisme, nu ne mai putem opri din acele automatisme, functionam dupa un anumit soft si uitam sa mai simtim ceva, despre momentul in care ajungem la starea de „frigiditate sentimentala” (am numit-o eu)... E nevoie sa nu uitam ca suntem de fapt OAMENI, sa desfacem suruburile, sa stergem piesele de praf din sufletul nostru si sa incepem din nou sa simtim, sa simtim acel ceva care ne face OAMENI, nu putem trai doar din satisfacerea nevoilor si atat, avem o inima si ea nu are doar functia ei anatomica, fiziologica, trebuie sa simtim mai mult, metaforic spus cu ea. Fara asta nu traim ci doar functionam ca acea masina de ziare care nu simte nimic, care la un moment dat va ramane fara baterie, se va strica sau pur si simplu se va stinge de la buton si va fi inlocuita cu alta si nimeni nu-si va mai aminti de ea, nimic nu va lega pe nimeni spiritual de ea. Nu putem fi ca un automat plin cu sucuri, chipsuri, chestii bune de papa (pe care mai nou guvernu’ vrea sa puna taxa de viciu in caz ca nu ati aflat) care nu va da nimic decat in schimbul unor bancnote sau monede (pe care uneori le inghite fara sa ne dea nimic). Produsele din automat pot fi materiale sau pot fi sentimente pe care ar trebui sa le impartasim fara exclusiva pretentie de a primi inapoi ceva sau fix suma trecuta in automat sub produs, altfel nu dam nimic. Uneori in viata chiar uitam sa traim si ne pierdem in softul creat chiar de noi, doar imbatranim, ne uratim, saracim...ne scurgem. END. ALT F4. Cosciug.

Mie personal mi se pare genial Miller si unic in acelasi timp chiar daca a tot fost copiat, de Houellebecq de exemplu-parere personala, cum imbina nararea vietii banale, autobiografia, detaliile perverse ale aventurilor sale, chiar si chestiuni dure ale vietii cotidiene toate cu un simt al umorului aparte, uneori sarcasm, cu diverse filosofii care te pun pe ganduri si-ti lasa momente in care iti vine sa inchizi cartea, sa te opresti si sa reflectezi putin apoi s-o deschizi si sa continui, sa n-o mai poti lasa din mana, sa te faca sa zambesti in final. Merita citit!

Visul dintr-un ciob de gheata

Masina. Cativa insi. Gonim nebuneste pe inserat spre o destinatie nestiuta. Drum de tara. Fulguie usor. Avem in noi o stare de euforie dementa. Peisajele alearga cu repeziciune in fata ochilor nostrii. Omat. Munti. Frig. Ger. Case batranesti la ale caror geamuri se vad lumini galbene, de becuri slabe. Brazi din care fulgii de zapada zboara suflati de crivat. Cer purpuriu, violet, indigo...Geamuri aburite, aburinde. Stergatoare de parbriz energice, se alearga unul pe altul sub ochii nostrii. Gasti de fulgi de nea imbranciti de ele pe parbriz, loviti la pamant, unii peste altii, claie peste gramada. Flori de gheata, ca niste oglinzi incetosate, cu vene groase, proeminente si riduri adanci, o natura facuta ghem, stransa, paralizata de frig. Totul pare casant, totul pare sa crape, sa se sparga. Urlet de vant acoperit de rasetele noastre. Hainele ne miros a frig, a iarna. Caldura a miros de motor incins. Sange fierbinte, clocotitor, abur. ABBA- “The day before you came” pe fundal. Visare, hibernare psihica, cautare a unor puncte din timp peste care s-a format polei, sentimente dardaind tinute in viata de cativa stropi de sange incarcat cu amintiri, puse la iernat cu sarea din lacrimi. Caldura. Imagini. Imagini patrunzand unele intr-altele. Ameteala. Fierbinte. Amorteala. Paralizare a ideilor. Calm. Visare. Motaiala in miscare, peste hopuri, prin coclauri, peste hartoape. La noi e cald, asa de cald, atat de bine... Atemporalitate. Amorteala, Acelasi ABBA cu efect tripant pe fundal. Melodie dupa melodie, voci ce scad ca volum...Le-as spune sa taca dar nu pot, mi-e lene. Hibernez. Alunec! Alunec tot mai mult catre un vis, in acest barlog mobil, pe diesel.

Atingere rece...pe gat, pe spate. Lasa gluma! Vreau o patura. Intind mana. Nimic. Deschid ochii. Noapte. Intunderic. Singura in masina. Un scurt moment de furie blocat de frig si teama. Unde-s? Unde-mi-s? Am timp mai tarziu de asta. Momentan nu ma pot simti. Nu ma pot misca. Parca as avea o pojghita de gheata pe corp. Unde au plecat? As vrea sa ma pot uita pe geam dar nu vad nimic de aceste flori, pare sa nu se fi oprit ninsoarea, viscolul. Dau cu mana pe geam. Suntem inzapeziti. Poate as fi de folos, tre’ sa fie prin preajma. Dar mi-e prea, prea frig. Mi-a amortit totul. Ustura. Doare. Vinetiu, dureros de vinetiu. Tremur. Nu ma pot opri. Fiecare muschi se zbate impotriva frigului, lupta pentru a ma apara. In clipe de genul asta constientizezi existenta unor muschi pe care nu-i foloseai pana atunci, care mai, mai ca se atrofiasera. Astea da conditii sa inveti anatomie! Sangele pare sa-mi fi inghetat si el. Simt cheaguri inghetate prin vene, simt ace de gheata in fiecare por al pielii, mi-au inghetat picioarele, nasul, mainile. Daca ai pune limba pe mine s-ar lipi. Craiasa Zapezii cu un regizor nou, scenariu de film de ora 2 dimineata. Daca as incepe acum sa strig si sa vars naduful clocotitor din mine in cuvinte as ingheta de tot sau m-as mai incalzi? „Fie-v-ar excursia de ras si ideile crete!” Te-as plati cu juma’de leafa numai sa-ti tunezi masina cu blana de urs polar. Sunt sigura ca laponii ar fi mandri de ideea ta atat de creata... Ah, stai ca era ideea mea! Un fost prieten avea o vorba in zilele geroase de iarna, zicea (scriu aici transcrierea fonetica: < Eta tocina > insemnand „A venit primavara” in rusa)...Vreau acasa, vreau in igluu-ul meu de 9 etaje, cu portar la intrare, din beton si cu termopane. Unde o-ti fi si de ce naiba e motorul oprit? Sunt la o invartitura de cheie distanta de a ma reface termic. Ce s-a intamplat cat am atipit? Zau ca nu-mi pot imagina. Frigul mi-a creat pana de sinapse. Am ramas de-a dreptul inzapezita. Vreau sa plang.

Ma uit de cheie. Gasesc un bilet, cu un nume de tip (nu-mi spune nimic momentan) si un numar de telefon. Am post-it-ul in mana, il tin intre degetele rosii-vinetii pe care nu le mai simt, degerate, dureroase si ma uit perplexa la numarul de telefon. Sunt si mai in ceata.
Se aude de undeva „The day before you came”. Super. De unde? Striga cineva. Tot mai tare, tot mai aproape de mine.
Oh nu, e ce cred eu? Genele parca mi-au inghetat si ele, s-au lipit grav, probabil am plans si mi-au inghetat dupa. Ma chinui sa deschid ochii. Pat, plapuma, caldura, alarma de la telefon. Nuuuu. Suntem in cursul saptamanii, sunt acasa, nu m-a mancat lupu’si am si un curs matinal. Nu stiu care varianta era mai placuta. Ma uit iar la telefon. 6 Ianuarie. Maine e ziua mea..de fapt..si azi este! Azi e Gerul Bobotezei, tocmai a fost noaptea in care crapa pietrele de frig...ah, si noaptea in care trebuia sa-mi visez ursitul. Ah. Incep sa tremur. Iar. Vreau sa-mi aduc aminte numarul de telefon de pe post-it-ul din masina, macar sa verific daca il am in agenda, daca il cunosc, sau pur si simplu sa sun si sa-i spun un „La multi ani” intarziat dar zau ca nu-mi amintesc numarul de telefon si nici numele tipului. E studiata treaba, ca mai mult de 50% din vise le uitam in primele 2-5 minute dupa ce ne trezim. Poate visez mai multe la anu’.

P.S. (sau un fel de moartea pasiunii):
Depinde de fiecare daca va crede sau nu ce am relatat aici. Visele sunt singura chestie care nu se poate verifica, pot sa fi visat treaba asta sau nu, poate am inventat povestea de amorul artei.
Sa crezi sau nu un tip cand iti spune ca in ultimele nopti te-a visat? Eu zic ca in majoritatea cazurilor e vrajala ieftina desi nu pot avea nicio dovada in acest sens, doar intuitia feminina. Si, la o adica, ca am visat asta sau ca am inventat, daca am uitat sau tin minte numele si numarul tipului asta nu stiu cat va priveste, doar n-o sa dau acu’ pe post numele lui si nu voi face reclama la reteaua din care face parte (ca tot se poarta la tv reclame cu indragostiti la telefonia mobila) pentru ca anul asta zic eu ca nu ma marit.
Timpurile evolueaza, bunica dupa ce punea busuioc sub perna visa ca vine „bunicu” la poarta cu o gaina cadou, noi, tineretul ne vom impacienta ca am visat ca Gigel ne-a dat add pe hi5. Legenda, mitul, obiceiul (habar n-am cum sa-i zic) ramane aceeasi!
Acum lasa-ma, tre’ sa dau un telefon!