Acum cativa ani, intr-o vara, adunata cu cativa amici...Cum Doamne-Doamne m-a inzestrat cu un spirit de observatie uneori țăcănit, remarc un actipild pe piciorul unei fete. Era colorat. Stralucea. Nu-mi puteam lua ochii. In mintea mea s-au nascut multiple intrebari. Ok, arata a actipild, de ce mi-as lipi un actipild pe mine? Sau stai, poate e vreun tatuaj de-ala de ti-l faci la minut prin simpla frecare sau cu putina saliva..sau apa..sau orice lichid organic. N-am putut suporta, am formulat o intrebare cat mai decenta si nepenibila in minte si i-am dat drumul. Raspunsul? Era un leucoplast. Unul de copil, cu nu stiu ce personaj/personaje de desen animat. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva. Am fost si eu copil si am avut si eu julituri, bataturi, rani dar mereu mi le tratam cu leucoplast clasic- nici macar transparent, ci, urat, inestetic, ocru, ma simteam cu adevarat pedepsita pentru ghidusia facuta. Si totusi, tipa avea spre 20 de ani si purta ce n-am purtat eu cand eram mica...
De ce unii incearca sa-si mascheze ranile prin ceva care sa duca cu gandul la inocenta, sa ascunda adancimea lor, durerea? De ce sa incerce sa nege?
Rani...Cauza-efect. Idealul este sa tratezi cauza si nu efectul insa ciudat este, m-a invatat viata, ca de multe ori negam cauza, evitam s-o vedem, o pastram, ea adanceste rana, o seaca, o infecteaza. Garfield priveste cu ochii intredeschisi de pe leucoplast, sta sa scoata o ragaitura. Mikey Mouse zambeste cracanat. Parca iti spune ca rana se vindeca. Traiesti o viata in leucoplast, concubin cauzei si acoperind efectele. Mikey Mouse te indeamna sa zambesti dar la un moment dat te saturi si il dezlipesti. Mikey Mouse, Donald, Garfield sau chiar viata m-au invatat ca trebuie la un moment dat sa spui stop, sa dezlipesti leucoplastul, sa-l arunci si sa elimini cauza, chiar daca e nevoie sa sugi veninul din rana, ce ti-a patruns in sange putin.
Iti mai aduci aminte de cand erai mic si aveai julituri in genunchi? Cat mai boceai, cat tarabooooooi! Ranile se vindecau incet incet, prindeau coaja iar tu reincepeai sa zambesti si sa alergi, sa zburzi de nebun. Nu amintim acum de personajele impiedicate care din bucuria goanei picau iarasi in bot si pe langa coaja veche dezlipita mai faceau si alte bube, urlau de rasuna cartierul si scoteau injuraturi auzite pe la usa dormitorului parintilor. Discriminarea ucide vise, nu? O sa amintesc cu alta ocazie si de voi, baieti! Revenind...alergai...si la un moment dat sub un anumit pretext te aplecai, faceai ochii mari si iesea un urlet. Coaja se rupea si bubita iar sangera...si tot rupandu-se si vindecandu-se la loc si rupandu-se si ...puncte puncte endif...rana se vindeca mai greu si semnele ce-ti ramaneau erau mai vizibile.
La fel se intampla si cu ranile sufletesti, nu le nega, nu le acoperi cu chestiuni de suprafata, intelege-le, accepta-le si evita-le daca simti ca exista cauze ce iti provoaca efecte-rani mari, daca sunt coji care se tot rup si sangereaza, daca iti lasa semne pe viitor. Iertarea cam naste noi pacate, zicea cineva. Iertarea..un mod de a spune. Dezlipesti actipildul sau alegi sa umblii cracanat de durere...ca Mikey Mouse (el era cracanat din alta cauza, dar ai prins ideea).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu