Copilarie...Marian Ralea printre copii...(am fost si eu la un spectacol de-al lui)
Iata cateva filmulete cu cantecele de pe atunci (multumesc celor care si-au adus aminte si le-au postat pe youtube):
Marele magician -presupun ca atunci cand s-a infiintat pro tv-ul (???)
luni, 22 februarie 2010
sâmbătă, 20 februarie 2010
Adanc...
Joc haios al destinului? Formularea citatului "Nimic nu este intamplator" la modul interogativ? Intersectarea drumurilor, traseelor, amintirea veche si reluarea lor? Ridicare a privirii. O mica emotie, un mic fior cu o cauza inexplicabila. Aparent. Incruntare a confuzie. Vorbele stau pe limba aproape sa iasa. Parca te cunosc si totusi imi rupi farama de speranta cu intrebarea ta nascuta parca din amnezie. Mdea...o parte din mine spune ca mi se pare, ceva ma indeamna sa privesc mai adanc sa gasesc raspunsul, acoperit in timp de colb, probabil.
...dar ascuns in ochii lui...
Privire calda, hipnotizanta, parca cunoscuta. Ca o prima veche privire. Caldura. Nod mistic. Atractie dincolo de puterea de imaginatie, independent de fizic. Nu ma pot indeparta si totusi este atat de frumos ce vad in ochii tai, ce simt, ce descopar. Ascund atatea mistere, au atat de multe de spus si spun totul, printr-o emotie, intr-o clipa. Cuvintelor le-ar lua o vesnicie cred.
Imi place sa privesc acel punct negru din mijlocul oceanului in care stau arhivate stari, sentimente, mistere, secrete, soapte nespuse, amintiri, vechi...uitate demult. Cheia exista undeva intr-un alt punct la fel de viu, negru si tremurator din ocean...in reflectia oceanului tau se vede cheia spre a limpezi apa si a scoate la suprafata taramurile demult uitate, ca ale Atlantidei. Sau magia ce indeparteaza negurile din legendara Avalon. Amintiri inecate in oceanul ce inconjoara punctul negru. Vad in privirea ta o reflectie reala a cheii de sub apele oceanului meu. Clara sau difuza. Zace undeva sub ocean acoperita de mazga si timp dar cu multi corali lipiti de ea, infloritori. Vad frumosul apei limpezi plin de pestisori colorati, corali...nisip auriu. Fluxul si refluxul timpului acopera in nesimtire cheia in nisipul de pe fund. Frumosul este intr-o privire iar dragostea in lucruri simple, ca bobitele de nisip.
Amintire...Punct negru tremurator sub undele oceanului. Un recif de corali in ochii unui strain. Aparent. Ca orice reflectie in apa. Unde exact...cand..de ce?
Oceanul tace si-si urmeaza cursul..fluxul...refluxul..de mii de ani acelasi, adunand la fiecare flux sticlute cu mesaje de pe mal, ascunzandu-le in inima sa, in istoria sa, undeva sub limpedele sau tulburele apei.
...dar ascuns in ochii lui...
Privire calda, hipnotizanta, parca cunoscuta. Ca o prima veche privire. Caldura. Nod mistic. Atractie dincolo de puterea de imaginatie, independent de fizic. Nu ma pot indeparta si totusi este atat de frumos ce vad in ochii tai, ce simt, ce descopar. Ascund atatea mistere, au atat de multe de spus si spun totul, printr-o emotie, intr-o clipa. Cuvintelor le-ar lua o vesnicie cred.
Imi place sa privesc acel punct negru din mijlocul oceanului in care stau arhivate stari, sentimente, mistere, secrete, soapte nespuse, amintiri, vechi...uitate demult. Cheia exista undeva intr-un alt punct la fel de viu, negru si tremurator din ocean...in reflectia oceanului tau se vede cheia spre a limpezi apa si a scoate la suprafata taramurile demult uitate, ca ale Atlantidei. Sau magia ce indeparteaza negurile din legendara Avalon. Amintiri inecate in oceanul ce inconjoara punctul negru. Vad in privirea ta o reflectie reala a cheii de sub apele oceanului meu. Clara sau difuza. Zace undeva sub ocean acoperita de mazga si timp dar cu multi corali lipiti de ea, infloritori. Vad frumosul apei limpezi plin de pestisori colorati, corali...nisip auriu. Fluxul si refluxul timpului acopera in nesimtire cheia in nisipul de pe fund. Frumosul este intr-o privire iar dragostea in lucruri simple, ca bobitele de nisip.
Amintire...Punct negru tremurator sub undele oceanului. Un recif de corali in ochii unui strain. Aparent. Ca orice reflectie in apa. Unde exact...cand..de ce?
Oceanul tace si-si urmeaza cursul..fluxul...refluxul..de mii de ani acelasi, adunand la fiecare flux sticlute cu mesaje de pe mal, ascunzandu-le in inima sa, in istoria sa, undeva sub limpedele sau tulburele apei.
sâmbătă, 13 februarie 2010
Mikey Mouse zambeste cracanat de pe un leucoplast
Acum cativa ani, intr-o vara, adunata cu cativa amici...Cum Doamne-Doamne m-a inzestrat cu un spirit de observatie uneori țăcănit, remarc un actipild pe piciorul unei fete. Era colorat. Stralucea. Nu-mi puteam lua ochii. In mintea mea s-au nascut multiple intrebari. Ok, arata a actipild, de ce mi-as lipi un actipild pe mine? Sau stai, poate e vreun tatuaj de-ala de ti-l faci la minut prin simpla frecare sau cu putina saliva..sau apa..sau orice lichid organic. N-am putut suporta, am formulat o intrebare cat mai decenta si nepenibila in minte si i-am dat drumul. Raspunsul? Era un leucoplast. Unul de copil, cu nu stiu ce personaj/personaje de desen animat. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva. Am fost si eu copil si am avut si eu julituri, bataturi, rani dar mereu mi le tratam cu leucoplast clasic- nici macar transparent, ci, urat, inestetic, ocru, ma simteam cu adevarat pedepsita pentru ghidusia facuta. Si totusi, tipa avea spre 20 de ani si purta ce n-am purtat eu cand eram mica...
De ce unii incearca sa-si mascheze ranile prin ceva care sa duca cu gandul la inocenta, sa ascunda adancimea lor, durerea? De ce sa incerce sa nege?
Rani...Cauza-efect. Idealul este sa tratezi cauza si nu efectul insa ciudat este, m-a invatat viata, ca de multe ori negam cauza, evitam s-o vedem, o pastram, ea adanceste rana, o seaca, o infecteaza. Garfield priveste cu ochii intredeschisi de pe leucoplast, sta sa scoata o ragaitura. Mikey Mouse zambeste cracanat. Parca iti spune ca rana se vindeca. Traiesti o viata in leucoplast, concubin cauzei si acoperind efectele. Mikey Mouse te indeamna sa zambesti dar la un moment dat te saturi si il dezlipesti. Mikey Mouse, Donald, Garfield sau chiar viata m-au invatat ca trebuie la un moment dat sa spui stop, sa dezlipesti leucoplastul, sa-l arunci si sa elimini cauza, chiar daca e nevoie sa sugi veninul din rana, ce ti-a patruns in sange putin.
Iti mai aduci aminte de cand erai mic si aveai julituri in genunchi? Cat mai boceai, cat tarabooooooi! Ranile se vindecau incet incet, prindeau coaja iar tu reincepeai sa zambesti si sa alergi, sa zburzi de nebun. Nu amintim acum de personajele impiedicate care din bucuria goanei picau iarasi in bot si pe langa coaja veche dezlipita mai faceau si alte bube, urlau de rasuna cartierul si scoteau injuraturi auzite pe la usa dormitorului parintilor. Discriminarea ucide vise, nu? O sa amintesc cu alta ocazie si de voi, baieti! Revenind...alergai...si la un moment dat sub un anumit pretext te aplecai, faceai ochii mari si iesea un urlet. Coaja se rupea si bubita iar sangera...si tot rupandu-se si vindecandu-se la loc si rupandu-se si ...puncte puncte endif...rana se vindeca mai greu si semnele ce-ti ramaneau erau mai vizibile.
La fel se intampla si cu ranile sufletesti, nu le nega, nu le acoperi cu chestiuni de suprafata, intelege-le, accepta-le si evita-le daca simti ca exista cauze ce iti provoaca efecte-rani mari, daca sunt coji care se tot rup si sangereaza, daca iti lasa semne pe viitor. Iertarea cam naste noi pacate, zicea cineva. Iertarea..un mod de a spune. Dezlipesti actipildul sau alegi sa umblii cracanat de durere...ca Mikey Mouse (el era cracanat din alta cauza, dar ai prins ideea).
De ce unii incearca sa-si mascheze ranile prin ceva care sa duca cu gandul la inocenta, sa ascunda adancimea lor, durerea? De ce sa incerce sa nege?
Rani...Cauza-efect. Idealul este sa tratezi cauza si nu efectul insa ciudat este, m-a invatat viata, ca de multe ori negam cauza, evitam s-o vedem, o pastram, ea adanceste rana, o seaca, o infecteaza. Garfield priveste cu ochii intredeschisi de pe leucoplast, sta sa scoata o ragaitura. Mikey Mouse zambeste cracanat. Parca iti spune ca rana se vindeca. Traiesti o viata in leucoplast, concubin cauzei si acoperind efectele. Mikey Mouse te indeamna sa zambesti dar la un moment dat te saturi si il dezlipesti. Mikey Mouse, Donald, Garfield sau chiar viata m-au invatat ca trebuie la un moment dat sa spui stop, sa dezlipesti leucoplastul, sa-l arunci si sa elimini cauza, chiar daca e nevoie sa sugi veninul din rana, ce ti-a patruns in sange putin.
Iti mai aduci aminte de cand erai mic si aveai julituri in genunchi? Cat mai boceai, cat tarabooooooi! Ranile se vindecau incet incet, prindeau coaja iar tu reincepeai sa zambesti si sa alergi, sa zburzi de nebun. Nu amintim acum de personajele impiedicate care din bucuria goanei picau iarasi in bot si pe langa coaja veche dezlipita mai faceau si alte bube, urlau de rasuna cartierul si scoteau injuraturi auzite pe la usa dormitorului parintilor. Discriminarea ucide vise, nu? O sa amintesc cu alta ocazie si de voi, baieti! Revenind...alergai...si la un moment dat sub un anumit pretext te aplecai, faceai ochii mari si iesea un urlet. Coaja se rupea si bubita iar sangera...si tot rupandu-se si vindecandu-se la loc si rupandu-se si ...puncte puncte endif...rana se vindeca mai greu si semnele ce-ti ramaneau erau mai vizibile.
La fel se intampla si cu ranile sufletesti, nu le nega, nu le acoperi cu chestiuni de suprafata, intelege-le, accepta-le si evita-le daca simti ca exista cauze ce iti provoaca efecte-rani mari, daca sunt coji care se tot rup si sangereaza, daca iti lasa semne pe viitor. Iertarea cam naste noi pacate, zicea cineva. Iertarea..un mod de a spune. Dezlipesti actipildul sau alegi sa umblii cracanat de durere...ca Mikey Mouse (el era cracanat din alta cauza, dar ai prins ideea).
vineri, 5 februarie 2010
Punct negru in mijlocul oceanului
Ochi sclipitori, tremuratori privind un punct fix. Alti ochi tremuratori privind punctul fix ce-i priveste. Puncte fixe, negre, ce se maresc sub raza in care se scalda. Reflectie a realitatii in centrul lor. Realitate sau iluzie. Un joc in care bila alba si bila neagra sunt pitite-n pumn si esti nevoit dupa o clipa sa alegi. Pe ce mizezi in interiorul tau, presupunand ca ar depinde in exclusivitate de tine?
Realismul nu presupune niciun risc? Crezi?
Sa-ti recapeti pierdutul spirit pueril, sa te avanti asemeni unui copil in primejdie zambind, sa nu constientizezi pericolul, sa nu ai teama, sa te bucuri de ce descoperi, fara teama de zgarieturi, julituri si vanatai sufletesti. Cauta o farama de inconstienta, o farama de nebunie, de curaj, de indiferenta, de amorteala a cugetarii, de rupere din rational. Uita notiunea de distanta sau timp.
Dezbraca ratiunea si cufunda-te in ocean, lasa-te dus de o unda lina sau trantit la pamant de un val puternic, lasa-ti inima sa bata tare, lasa timpul sa stea, mai bine decat sa stai pe malul ratiunii lipsit de emotia unduirilor undei sau a violentei loviturii. Nu poti sti niciodata in ce mod este puternic curentul si unde va ajunge mesajul din sticla. Oceanul ce inconjoara punctul negru...
Realismul nu presupune niciun risc? Crezi?
Sa-ti recapeti pierdutul spirit pueril, sa te avanti asemeni unui copil in primejdie zambind, sa nu constientizezi pericolul, sa nu ai teama, sa te bucuri de ce descoperi, fara teama de zgarieturi, julituri si vanatai sufletesti. Cauta o farama de inconstienta, o farama de nebunie, de curaj, de indiferenta, de amorteala a cugetarii, de rupere din rational. Uita notiunea de distanta sau timp.
Dezbraca ratiunea si cufunda-te in ocean, lasa-te dus de o unda lina sau trantit la pamant de un val puternic, lasa-ti inima sa bata tare, lasa timpul sa stea, mai bine decat sa stai pe malul ratiunii lipsit de emotia unduirilor undei sau a violentei loviturii. Nu poti sti niciodata in ce mod este puternic curentul si unde va ajunge mesajul din sticla. Oceanul ce inconjoara punctul negru...
joi, 4 februarie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)