Trei filme care m-au pus pe ganduri

Iata trei filme vizionate recent care m-au pus pe ganduri (primele doua m-au impresionat enorm, al treilea mi s-a parut o combinatie haioasa de drama, comedie si psihologic). Recomand cu drag...

1. Click!


2. If only


(cu un motiv comun, Another day-premonitii http://www.youtube.com/watch?v=HopJbJGUQQg)


3. Truman Show

Nervi de toamna si angoasa...

Astazi ploua mocaneste si totul e ud. Si plictis. Si frunze cazute. Si lume rece. Si totul ma enerveaza in jur. N-am chef de nimic si de nimeni. Pana si umbrela mea a cedat nervos. Nici ea nu ma mai sustine. Simt cum imi patrunde umezeala in suflet si vreau sa ma baricadez in casa si sa dorm. Sunt apatica si in mine zac emotii de toamna, nervi, multi nimbusi grei si gri care stau sa plezneasca intr-un plans depresiv, mocanit, la fel ca si ploaia. Sa mi se prelinga pe hainele si asa ude. Agitatie. Nestare. Umezeala. Baltoace. Noroi. Negura si ploaie. Si somnolenta. Si insomnie. Asta e vreme de facut copii. Nu... ca vremea asta mi-a diluat si ultima picatura de hormon. Asta e vreme de betie si de rumegat ganduri la rece. De anxietati sociale. De solitudine voita. De injurat idiotii care trec cu masina in viteza prin balti si te stropesc din cap pana in picioare. Nu este cazul momentan dar tot imi vine sa-i injur. Ca sunt uscati si nestresati. Ca un fund de bebelus intr-un pampers. In speranta unor zile mai insorite ma  mai destind cu niste poezioare bacoviene...

Nervi de toamnă

E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Rar 

Singur, singur, singur,
Intr-un han, departe --
Doarme si hangiul,
Strazile-s desarte,
Singur, singur, singur...

Ploua, ploua, ploua,
Vreme de betie --
Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua...

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine --
Si de-atita vreme,
Nu stie de mine,
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur,
Orice ironie
Va ramine voua --
Noaptea e tirzie,
Tremur, tremur, tremur...

Vesnic, vesnic, vesnic,
Rataciri de-acuma
N-o sã mã mai cheme --
Peste vise bruma,
Vesnic, vesnic, vesnic...

Singur, singur, singur,
Vreme de betie --
I-auzi cum mai ploua,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...

.......................................
Va urma...

Cocon

Nu-mi zgudui coconul. Da-i un ragaz. Fa liniste si lasa-l sa-si tese firul de matase. Nu intreba ce, cum si cand o sa fie gata, nu il grabi. Lasa-ma sa visez ca zbor... Lasa-ma sa ma imbrace ceva cald si sa ma stranga in bratele lui. Liniste si cald si noapte. Liniste si echilibru si tiuit in urechi. De liniste. De echilibru. Si....glasul tau care imi  ridica toate capsoarele de neuroni isterici. E o datorie, imi amintesc. O fabrica scarboasa de matase. Care se misca cu incetinitorul. Care face ce trebuie facut. Care daruieste matase. Pe care putini stiu sa-l alinte. Un ghemotoc bleg in ochii multora. Efemer, inofensiv. Care devine inutil. Pe care il uitam. Dar care continua sa zboare liber. Fericit de ce a creat. Creat prin ce a creat. Caci astfel si-a creat propriile-i aripi.
Dornic sa teasa matase din nou...un mic vierme...


...al societatii.

Transă în timp

De fiecare data cand privesc in urma ma loveste nostalgia. Aceasta atrage dupa ea zeci si zeci de amintiri, de gusturi, de arome, de viziuni, de zambete, oftari si trairi. Melancolii si intrebari si autoconstientizare. Da, categoric m-am schimbat. Intr-un om mai bun sau mai rau. Viata ne mai si inraieste, ne face mai grabiti, mai melancolici, mai duri, mai putin maleabili, mai sceptici. Mai bun sau mai rau...e discutabil. Puritatea ni se pateaza incet incet, din primii ani ai vietii. Mai trist este ca realizam ca nu doar eul nostru s-a schimbat ci intreg decorul. E ca si cum ne-am trezi in acelasi loc ca in urma cu ceva ani dar nu mai recunoastem decorul. Domnul regizor s-a jucat cu scena pe care eu am ramas in transa atata timp si m-a trezit la realitate cand  a spus din nou "actiune". M-a obligat sa ma adaptez la noul decor.  M-a socat prin nenumarate rupturi de decor...de decorul vechi. A schimbat roluri. Si personaje. Am fost nevoita sa-mi joc propriul rol printre straini. I-am privit in stare de soc lovindu-se de mine, trantindu-ma la pamant. Nu am avut niciodata timp sa spun "piua". M-am ridicat, am improvizat, le-am aratat cine sunt. Cine credeam eu ca sunt. Cine devenisem si eu in urma schimbarii de decor. In urma transei. Ii privesc si acum inca in dubii...cine sunt si cand au aparut pe aceeasi scena cu mine? Care era de fapt rolul meu si ce caut eu in  aceeasi piesa cu ei? Cum am ajuns aici si unde eram inainte...Ii privesc si ma privesc. Au impresia ca ma cunosc, ca eu sunt eul din prezent si nimic mai mult fara sa stie ce am fost candva si cum  schimbarile de decor m-au metamorfozat...replicile si memoriile neputandu-se niciodata sterge din memorie. Cu nostalgie, cu melancolie as mai da din cand in cand cate un rewind. Doar eu. Ca sa-mi mai amintesc din cand in cand pe unde am umblat de am ajuns aici si ce s-a intamplat in acesti ani...de transa in timp.

Experiment

Particip la concursul literar national "Incubatorul de condeie", la sectiunea proza scurta (adica pana in 5000 de caractere conform regulamentului). Pentru asta am realizat un mic experiment punand cap la cap cateva idei/texte puse de-a lungul timpului pe blog, franturi de idei, de stari, de sentimente, imbunatatindu-le si dandu-le mai multa...culoare. N-am mai pus de mult timp suflet in scris si indiferent de rezultat mi-a placut experierimentul, experienta. Pentru cine are rabdare sa citeasca...
Ghilimele

Punct negru în mijlocul oceanului

 

            Negura s-a dezbrăcat timidă, încet, sub atingerea catifelată a universului. În ritmul încins al iubirii, pe o muzică de şoapte. De sub rochia ei de matase albă, înceţoşată au răsărit o puzderie de pete de culoare. Universul a sărutat culoarea. Lumea s-a scăldat în culoare şi în lumina difuză s-au născut pete de culoare, nepătate.

            Într-o zi lipsită de culoare, păşind pe asfaltul negru m-am lovit de tine. Am căzut la pământ şi am văzut stele verzi. Buzele tale calde mi-au dat două palme să mă trezesc la realitate. Toropeală plăcută. Cu ochii închişi parcă zăream lumea-mi alb-negru învârtindu-se. Am deschis ochii şi am sărit ca friptă. Prin ceaţa pe care o vedeam am zărit groaza. Mă pătasem. De culoare. Lumea mea alb cu negru se pătase. Îmi lăsaseşi o pată de culoare. Pata ta de culoare. Şi tu? Ia-l de unde nu-i. Am început să te caut. Nu ştiam unde. Ziua mea începea cu tine și se sfârșea cu tine. Visam zi și noapte la culoarea ta. Amestecam cu mâinile tremurânde nuanțele de gri din tub în speranța că o voi obține, că te voi revedea. Ştiam doar că trebuie să fii o pată de culoare. Undeva prin gri trebuia să fii tu.

            Am incercat să caut stelele verzi crezând că mi te vor aduce. Pluteam ca o nălucă prin orașul de umbre monocrome. Mă gândeam cum de am trăit atâţia ani fără să văd vreodată pata ta de culoare. Nu mai vroiam gri. Vroiam doar culoarea ta. Şi atât. Priveam pata lăsată de tine şi te vroiam. Mai mult. Dar ai dispărut. Eram prinsă în acea realitate non-colorată. Umbre gri, ciorchini de puncte gri care reflectau în jurul lor gri. Pretutindeni. Liniște. Solitudine. Spaimă.

            Am închis ochii şi o ceaţă umedă mi-a tulburat privirea. Lacrimile au dizolvat griul şi au umplut asfaltul de acuarelă. Culoarea a pus stăpânire pe gri. Am început să mă tăvălesc de nebună prin câmpul de culori şi m-am pătat ca un curcubeu.

Radiam culoare. Şi dor. De culoarea ta. 
            În zare te-am zărit reîntorcându-te uimit. După zile mânjite de puncte gri...

            Ridicare a privirii. O mică emoţie, un fior cu o cauză inexplicabilă. Încruntare a confuzie. Vorbele stau pe limbă aproape să iasă. Parcă te cunosc şi totuşi îmi rupi fărâma de speranţă cu întrebarea ta născută parcă din amnezie. O parte din mine spune că mi se pare, ceva mă îndeamnă să privesc mai adânc să găsesc răspunsul, acoperit în timp de colb, probabil.
...dar ascuns în ochii lui...
            Privire caldă, hipnotizantă, parcă cunoscută. Ca o primă veche privire. Căldură. Nod mistic. Nu mă pot îndepărta şi totuşi este atât de frumos ce vad în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Ascund atâtea mistere, au atât de multe de spus şi spun totul, printr-o emoţie, într-o clipă.

            Ochi sclipitori, tremurători privind un punct fix... Alţi ochi tremurători privind punctul fix ce-i priveşte... Puncte fixe, negre, ce se măresc sub raza în care se scaldă. Reflecţie a realităţii în centrul lor. O realitate în culori. O iluzie în culori. Un ocean de culori se reflectă în realitate. Realitatea se reflectă într-un ocean de culori. Un joc de culori. Un joc în care bila albă şi bila neagră sunt pitite-n pumn şi eşti nevoit după o clipă să alegi. Am amorțit privind punctul fix, negru. Am amorțit privindu-te.

“Să-ţi recapeţi pierdutul spirit pueril, să te avânţi asemeni unui copil în primejdie zâmbind, să nu conştientizezi pericolul, să nu ai teamă, să te bucuri de ce descoperi, fără teama de zgârieturi, julituri şi vânătăi sufleteşti. Caută o fărâmă de inconştienţă, o fărâmă de nebunie, de curaj, de indiferenţă, de amorţeală a cugetării, de rupere din raţional. Uită noţiunea de distanţă sau timp.

            Dezbracă raţiunea gri şi cufundă-te în oceanul de culori, lasă-te dus de o undă lină sau trântit la pământ de un val puternic, lasă-ţi inima să bată tare, lasă timpul să stea, mai bine decât să stai pe malul raţiunii lipsit de emoţia unduirilor undei sau a violenţei loviturii. Nu poţi şti niciodată în ce mod este puternic curentul şi unde va ajunge mesajul din sticlă. Oceanul ce înconjoara punctul negru...”

            Îmi place să privesc acel punct negru din mijlocul oceanului în care stau arhivate stări, sentimente, mistere, secrete, şoapte nespuse, amintiri, vechi...uitate demult. Cheia există undeva într-un alt punct la fel de viu, negru şi tremurător din ocean. În reflecţia oceanului tău se vede cheia spre a limpezi apa şi a scoate la suprafaţă tărâmurile demult uitate, ca ale Atlantidei. Sau magia ce îndepărtează negurile din legendara Avalon. Amintiri înecate în oceanul ce înconjoară punctul negru. Văd în privirea ta o reflecţie reală a cheii de sub apele oceanului meu. Zace undeva sub ocean acoperită de mâzgă şi timp dar cu mulţi corali lipiţi de ea, înfloritori. Fluxul şi refluxul timpului acoperă în nesimţire cheia în nisipul de pe fund.
            Amintire...Punct negru tremurător sub undele oceanului. Un recif de corali în ochii unui străin. O poveste fără limite. De timp. De culoare. O poveste nespusă ascunsă sub fiecare culoare din oceanul din ochii tăi. Ca orice reflecţie în apă.

            Oceanul tace şi-şi urmează cursul...fluxul...refluxul..de mii de ani acelaşi, adunând la fiecare flux sticluţe cu mesaje de pe mal, ascunzându-le în inima sa, în istoria sa, undeva sub limpedele sau tulburele apei, reflectând culorile celui ce le privește.

            Am privit în punctul negru din mijlocul oceanului tău.

            Am fugit către tine şi te-am strâns în braţe. Mii de scântei colorate. M-am retras speriată şi mi-am cerut scuze. Te pătasem de miile de culori. Mi-ai spus că nu are importanţă şi mi-ai propus să combinăm culorile de pe noi până vom obţine culoarea albă de mătase. De sub care au răsărit toate petele.

 Ghilimele