Experiment

Particip la concursul literar national "Incubatorul de condeie", la sectiunea proza scurta (adica pana in 5000 de caractere conform regulamentului). Pentru asta am realizat un mic experiment punand cap la cap cateva idei/texte puse de-a lungul timpului pe blog, franturi de idei, de stari, de sentimente, imbunatatindu-le si dandu-le mai multa...culoare. N-am mai pus de mult timp suflet in scris si indiferent de rezultat mi-a placut experierimentul, experienta. Pentru cine are rabdare sa citeasca...
Ghilimele

Punct negru în mijlocul oceanului

 

            Negura s-a dezbrăcat timidă, încet, sub atingerea catifelată a universului. În ritmul încins al iubirii, pe o muzică de şoapte. De sub rochia ei de matase albă, înceţoşată au răsărit o puzderie de pete de culoare. Universul a sărutat culoarea. Lumea s-a scăldat în culoare şi în lumina difuză s-au născut pete de culoare, nepătate.

            Într-o zi lipsită de culoare, păşind pe asfaltul negru m-am lovit de tine. Am căzut la pământ şi am văzut stele verzi. Buzele tale calde mi-au dat două palme să mă trezesc la realitate. Toropeală plăcută. Cu ochii închişi parcă zăream lumea-mi alb-negru învârtindu-se. Am deschis ochii şi am sărit ca friptă. Prin ceaţa pe care o vedeam am zărit groaza. Mă pătasem. De culoare. Lumea mea alb cu negru se pătase. Îmi lăsaseşi o pată de culoare. Pata ta de culoare. Şi tu? Ia-l de unde nu-i. Am început să te caut. Nu ştiam unde. Ziua mea începea cu tine și se sfârșea cu tine. Visam zi și noapte la culoarea ta. Amestecam cu mâinile tremurânde nuanțele de gri din tub în speranța că o voi obține, că te voi revedea. Ştiam doar că trebuie să fii o pată de culoare. Undeva prin gri trebuia să fii tu.

            Am incercat să caut stelele verzi crezând că mi te vor aduce. Pluteam ca o nălucă prin orașul de umbre monocrome. Mă gândeam cum de am trăit atâţia ani fără să văd vreodată pata ta de culoare. Nu mai vroiam gri. Vroiam doar culoarea ta. Şi atât. Priveam pata lăsată de tine şi te vroiam. Mai mult. Dar ai dispărut. Eram prinsă în acea realitate non-colorată. Umbre gri, ciorchini de puncte gri care reflectau în jurul lor gri. Pretutindeni. Liniște. Solitudine. Spaimă.

            Am închis ochii şi o ceaţă umedă mi-a tulburat privirea. Lacrimile au dizolvat griul şi au umplut asfaltul de acuarelă. Culoarea a pus stăpânire pe gri. Am început să mă tăvălesc de nebună prin câmpul de culori şi m-am pătat ca un curcubeu.

Radiam culoare. Şi dor. De culoarea ta. 
            În zare te-am zărit reîntorcându-te uimit. După zile mânjite de puncte gri...

            Ridicare a privirii. O mică emoţie, un fior cu o cauză inexplicabilă. Încruntare a confuzie. Vorbele stau pe limbă aproape să iasă. Parcă te cunosc şi totuşi îmi rupi fărâma de speranţă cu întrebarea ta născută parcă din amnezie. O parte din mine spune că mi se pare, ceva mă îndeamnă să privesc mai adânc să găsesc răspunsul, acoperit în timp de colb, probabil.
...dar ascuns în ochii lui...
            Privire caldă, hipnotizantă, parcă cunoscută. Ca o primă veche privire. Căldură. Nod mistic. Nu mă pot îndepărta şi totuşi este atât de frumos ce vad în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Ascund atâtea mistere, au atât de multe de spus şi spun totul, printr-o emoţie, într-o clipă.

            Ochi sclipitori, tremurători privind un punct fix... Alţi ochi tremurători privind punctul fix ce-i priveşte... Puncte fixe, negre, ce se măresc sub raza în care se scaldă. Reflecţie a realităţii în centrul lor. O realitate în culori. O iluzie în culori. Un ocean de culori se reflectă în realitate. Realitatea se reflectă într-un ocean de culori. Un joc de culori. Un joc în care bila albă şi bila neagră sunt pitite-n pumn şi eşti nevoit după o clipă să alegi. Am amorțit privind punctul fix, negru. Am amorțit privindu-te.

“Să-ţi recapeţi pierdutul spirit pueril, să te avânţi asemeni unui copil în primejdie zâmbind, să nu conştientizezi pericolul, să nu ai teamă, să te bucuri de ce descoperi, fără teama de zgârieturi, julituri şi vânătăi sufleteşti. Caută o fărâmă de inconştienţă, o fărâmă de nebunie, de curaj, de indiferenţă, de amorţeală a cugetării, de rupere din raţional. Uită noţiunea de distanţă sau timp.

            Dezbracă raţiunea gri şi cufundă-te în oceanul de culori, lasă-te dus de o undă lină sau trântit la pământ de un val puternic, lasă-ţi inima să bată tare, lasă timpul să stea, mai bine decât să stai pe malul raţiunii lipsit de emoţia unduirilor undei sau a violenţei loviturii. Nu poţi şti niciodată în ce mod este puternic curentul şi unde va ajunge mesajul din sticlă. Oceanul ce înconjoara punctul negru...”

            Îmi place să privesc acel punct negru din mijlocul oceanului în care stau arhivate stări, sentimente, mistere, secrete, şoapte nespuse, amintiri, vechi...uitate demult. Cheia există undeva într-un alt punct la fel de viu, negru şi tremurător din ocean. În reflecţia oceanului tău se vede cheia spre a limpezi apa şi a scoate la suprafaţă tărâmurile demult uitate, ca ale Atlantidei. Sau magia ce îndepărtează negurile din legendara Avalon. Amintiri înecate în oceanul ce înconjoară punctul negru. Văd în privirea ta o reflecţie reală a cheii de sub apele oceanului meu. Zace undeva sub ocean acoperită de mâzgă şi timp dar cu mulţi corali lipiţi de ea, înfloritori. Fluxul şi refluxul timpului acoperă în nesimţire cheia în nisipul de pe fund.
            Amintire...Punct negru tremurător sub undele oceanului. Un recif de corali în ochii unui străin. O poveste fără limite. De timp. De culoare. O poveste nespusă ascunsă sub fiecare culoare din oceanul din ochii tăi. Ca orice reflecţie în apă.

            Oceanul tace şi-şi urmează cursul...fluxul...refluxul..de mii de ani acelaşi, adunând la fiecare flux sticluţe cu mesaje de pe mal, ascunzându-le în inima sa, în istoria sa, undeva sub limpedele sau tulburele apei, reflectând culorile celui ce le privește.

            Am privit în punctul negru din mijlocul oceanului tău.

            Am fugit către tine şi te-am strâns în braţe. Mii de scântei colorate. M-am retras speriată şi mi-am cerut scuze. Te pătasem de miile de culori. Mi-ai spus că nu are importanţă şi mi-ai propus să combinăm culorile de pe noi până vom obţine culoarea albă de mătase. De sub care au răsărit toate petele.

 Ghilimele

And I say Romania is my country!

Postarea din data de 20 octombrie "Cum sunt romanii" ( http://despinacamino.blogspot.com/2009/10/cum-sunt-romanii.html )cu putina cenzura de bun simt, a fost premiata de revista universitara Ambition cu un parfum Moschino Hippy Fizz si un voucher de reducere in librariile Carturesti. And I'm proud of it! Un realism dur as spune eu, "o viziune sumbra" (m-a ironizat fostul meu coleg si cititor fidel Andrei), este totusi un aspect al tarii noastre, ca vrem, ca nu vrem. Pentru a nu va face pareri preconcepute despre viziunea mea urata cu privire la tarisoara noastra, promit ca la un moment dat, in viitorul apropiat, cand timpul imi va permite voi scrie si ceva mai optimist si totusi la fel de realist ca tot vin sarbatorile si n-are rost sa ne umplem sufletelele de morocanie.

Cum sunt romanii?

Despre un popor putem spune ca turisti, ca straini ca este “un popor de oameni calzi” sau “oameni reci”. Englezii, nemtii, nordicii cica ar fi ai naibii de reci, balcanicii cica ar fi calzi. Totul consta de fapt in educatia ce caracterizeaza poporul acela, educatie, cultura care se formeaza in timp, are la baza o istorie, o traditie. Despre unele popoare se zice ca aparent par primitoare (asta daca esti turist de o saptamana-doua) dar daca stai sa ii cunosti mai bine oamenii ajungi sa vezi k nu era decat o masca. Orice natie e primitoare atata timp cat are de castigat de pe urma ta (turistii apar ca ciupercile dupa ploaie, tre sa fim gazde bune, sa facem impresie placuta prin ospitalitate, sa mai vina, sa ne laude la cunostinte, sa crestem in ochii lor si implicit sa crestem noi in ochii nostrii).

Nu tocmai despre asta vroiam sa vorbesc. Cum sunt romanii ? Ah, balcanici, foarte calzi, foarte primitori, o placere sa stai de vorba cu ei cu o farfurie de sarmalute in fata si o tuica fiarta..sau cu un mic si o bere, cum preferati. Nu zau ? Hai sa deschidem ochii mai bine …
In Romania poti fi jefuit ziua in amiaza mare si nimeni sa nu sara pentru tine, poti fi batut in plina strada fara motiv de un betiv dement, poti sa ai ghinionul sa lesini si sa cazi pe strada si nimeni sa nu se uite la tine,. ba chiar sa apara supozitii de genul « eh, un drogat ». Nu zic ca nu exista si oameni de omenie care ar sari pentru tine, ma refer la marea majoritate a romanilor, la atitudinea noastra..

Am asistat acum cativa ani la un jaf in Parcul Tineretului in plina zi. Eram cu o prietena si ne plimbam linistite pe aleea principala bucurandu-ne de ziua frumoasa de vara, neinchipuindu-ne ca ne punem viata in pericol umbland prin parc la ora 15 cand soarele era sus pe cer. Plimbandu-ne linistite, vedem in fata noastra, pe principala o ditamai gasca (zeci daca nu sute de insi, nu exagerez ! sociologic vorbind nu pot sa-i incadrez in vreo etnie, clasa sociala sau sa dau vreun procentaj din punct de vedere al sexelor lor, ideea e ca erau adolescenti daca ma intrebi de categoria de varsta), auzim harmalaie dar nici nu ne imaginam ce se intampla de fapt..Se apropie de noi intreaga gasca din care trei fete (frustrate probabil pentru sexul oral primit importriva vointei lor de la varste precoce-nah ca vorbesc in termeni academici) ne ataca. Primim fara motiv cate un sut in fund, sar sa atac, dau o palma si observ cu stupoare comportamentul primitiv din clan- ele erau cele care atacau (3 fete vai de ele, incarcate cu mult tupeu) iar restul de cateva zeci de insi tineau galerie, nimeni nu se baga, priveau doar foarte incantati de show. Am scapat slava Domnului fara echimoze, rani si alte vatamari corporale si cu niciun bun personal lipsa, asta dupa ce le-am aruncat niste vorbe dulci cu tinta spre organele genitale ale mamelor lor. Socate pornim mai departe in parc si intalnim trei fete (victime pe buna dreptate) plangand, una era batuta mar si-mi arata portofelul gol, alteia i se furase mobilul si i se rupsesera hainele. Erau ingrozite efectiv ! N-am inchis ochii si am luat-o pe o alee laturalnica sunand la politie.
O tanti plictisita de la 112 ne intampina cu calm pe fir, ii povestim ce s-a intamplat, ii dam datele noastre, eram minore pe atunci…are dubii daca sa ne creada sau nu, in final ne crede. Ne mai plimbam juma de ora prin parc si cand iesim vedem un « militian « luand o declaratie la intrarea in parc. Probabil era deja prea tarziu.

Astazi o foarte buna prietena mi-a marturisit cum ea impreuna cu o alta fata pe care a cunoscut-o ulterior pe CFR a fost agresata verbal de un betiv in tren si ca are de umblat sa dea niste declaratii la politie impotriva lui. Daca ar fi fost doar ea cu fata si betivul intr-un compartiment as fi inteles sa nu se fi bagat nimeni, dar e strigator la cer ca nu era tren cu compartimente si ca niciun alt pasager nu s-a bagat, ba, mai mult, cativa barbati radeau in hohote la replicile josnice ale betivului (cat de frustrat sa fii sa te iei de o necunoscuta din tren doar pentru ca nu-ti place fata ei si s-o faci « curva » si alte vorbe de genul, apoi enervat de faptul ca esti ignorat sa-i torni o sticla de suc in cap ?!). Poate ti-e teama sa iei apararea victimei (desi ar fi fost mai multi barbati impotriva unuia in stare de ebrietate si nu-i costa nimic !) dar sa razi in timp ce o domnisoara nevinovata, finuta chiar este umilita mi se pare o lipsa de…nu, nu a celor 7 ani de acasa..O LIPSA DE OMENIE !
In tara asta nimeni nu se baga pentru tine, fiecare e pe cont propriu, fiecare tre sa se descurce singur, nu suntem o comunitate (decat teoretic), poti fi omorat in bataie in plina strada si lumea sa se uite nemiscata in cautare de adrenalina. Vecina de la 7 e zilnic batuta mar de barbatul ei, ca si inca cateva mii de femei, vecinii nu zic nimic.

Stii ca ignoranta inseamna COMPLICITATE ? Ca platesti sau nu pentru acest soi de complicitate asta conteaza mai putin, e vorba de moralitate ! Ti-e frica sa te bagi personal ?Bine…De-aia platim impozite si taxe…ca 112 sa-si faca datoria, e un telefon gratuit, te doare mana ? Nu…esti doar indiferent, te poti numi om ?
Paradoxal suntem un popor crestin. Cat de crestin ?
Stii unde e buba ? …hmm..sunt mai multe…un ciorchin de bube…

1.-lipsa de profesionalism, cum zice si Mircea Badea si indiferenta romanilor…Suni la 112 si pana vine salvarea dai ochii peste cap, faptul ca multi « fac pisu » pe autoritatea politiei si continua sa-si cafteasca nevasta, TEORETIC exista autoritati care sa aiba grija de femeile agresate de soti, de copiii abuzati, de cei ce dorm pe strada dar PRACTIC nu se ajunge sa se rezolve lucrurile pentru ca nu vrem, suntem un popor indiferent. Daca vrei sa ajungi undeva tre sa dai o spaga, daca nu te invarti ca idiotu’ o zi intreaga si nu rezolvi mare branza.

2.-educatia, frate…cultura. Sunt natii care baga mult mai mult alcool in sange si nu exista violenta domestica ca la noi. Mare pacat caci noi, romanii daca aruncam o privire in trecut, la istoria noastra observam ca suntem un popor care a avut anumite valori, din pacate suntem inraiti de frustrarea postceausista.

3.- cei care ne conduc haotic si ne reprezinta totodata (ultimii 5 ani si-au spus cuvantul), toti se bat pe ciolan si au propriul interes, baga tara in criza ca sa am o scuza pentru sticla primita in cap in plina strada, in plina zi. Clar ajungi in situatia in care lupti pentru tine, nu mai ai timp de altul. Certuri, scandaluri, nonvalori promovate, egoism, faptul ca unii profita de statutul si fuctia lor pentru a-si promova fiica mai mica si inculta si nu recunosc intentia. Cand scandalurile se tin lant un om inteligent s-ar retrage, la noi tupeul creste mai mult.

Nu stiu concret cauza pentru care suntem un popor de oameni rai dincolo de aparente (mai exista si oameni buni, ma repet..dar vorbesc la nivel de popor )..cred doar ca toate lucrurile mai sus mentionate ne influenteaza negativ. Sper sa ne revenim…