Un paragraf foarte frumos care m-a pus pe ganduri...
„E o masină care azvârle din ea ziare, milioane și miliarde de ziare în fiecare zi, iar prima pagina e ințesată de catastrofe, scandaluri, crime, explozii, ciocniri dar masina nu simte nimic. Dacă nu vine cineva să întoarcă butonul, n-o să știe niciodată ce inseamnă să mori. Nu poți muri când propriul trup ți-a fost furat. Poți să dai de-o târfa și să muncești la ea, ca un țap în călduri, o veșnicie. Poți să te îngropi în tranșee și să fii sfârtecat în bucăți de explozie. Nimic n-o să creeze acea scânteie de pasiune fără intervenția omului. Cineva trebuie sa pună mâna pe mașină și s-o lase să se desfaca bucăți, daca vrea sa-i poată monta piesele la loc. Și cineva trebuie să faca asta fără să spere în vreo răsplată, fără să-i pese de cei cinsprezece franci; cineva al cărui piept este atât de plapând încât o medalie l-ar cocoșa. Și cineva trebuie să hraneasca o târfă flămândă fără să se teamă că o să i se ceară acest lucru din nou. Altfel, spectacolul va continua la infinit. Nu exista ieșire din acest cerc vicios. ” (Henry Miller-„Tropicul cancerului”).
Despre banal, despre viata cotidiana care se scurge tot mai repede, despre lipsa spectaculosului, despre spectaculosul pe care de fapt noi il alungam, despre viata care trece „la fel”, despre viata care ne schimba, despre lumea care tinde spre autodistrugere prin supermateralizarea ei si ingroparea spiritualului...despre faptul ca ajungem sa traim mecanic, capatam automatisme, nu ne mai putem opri din acele automatisme, functionam dupa un anumit soft si uitam sa mai simtim ceva, despre momentul in care ajungem la starea de „frigiditate sentimentala” (am numit-o eu)... E nevoie sa nu uitam ca suntem de fapt OAMENI, sa desfacem suruburile, sa stergem piesele de praf din sufletul nostru si sa incepem din nou sa simtim, sa simtim acel ceva care ne face OAMENI, nu putem trai doar din satisfacerea nevoilor si atat, avem o inima si ea nu are doar functia ei anatomica, fiziologica, trebuie sa simtim mai mult, metaforic spus cu ea. Fara asta nu traim ci doar functionam ca acea masina de ziare care nu simte nimic, care la un moment dat va ramane fara baterie, se va strica sau pur si simplu se va stinge de la buton si va fi inlocuita cu alta si nimeni nu-si va mai aminti de ea, nimic nu va lega pe nimeni spiritual de ea. Nu putem fi ca un automat plin cu sucuri, chipsuri, chestii bune de papa (pe care mai nou guvernu’ vrea sa puna taxa de viciu in caz ca nu ati aflat) care nu va da nimic decat in schimbul unor bancnote sau monede (pe care uneori le inghite fara sa ne dea nimic). Produsele din automat pot fi materiale sau pot fi sentimente pe care ar trebui sa le impartasim fara exclusiva pretentie de a primi inapoi ceva sau fix suma trecuta in automat sub produs, altfel nu dam nimic. Uneori in viata chiar uitam sa traim si ne pierdem in softul creat chiar de noi, doar imbatranim, ne uratim, saracim...ne scurgem. END. ALT F4. Cosciug.
Mie personal mi se pare genial Miller si unic in acelasi timp chiar daca a tot fost copiat, de Houellebecq de exemplu-parere personala, cum imbina nararea vietii banale, autobiografia, detaliile perverse ale aventurilor sale, chiar si chestiuni dure ale vietii cotidiene toate cu un simt al umorului aparte, uneori sarcasm, cu diverse filosofii care te pun pe ganduri si-ti lasa momente in care iti vine sa inchizi cartea, sa te opresti si sa reflectezi putin apoi s-o deschizi si sa continui, sa n-o mai poti lasa din mana, sa te faca sa zambesti in final. Merita citit!
